Ei merg în fața mea cu ochi plini de lumină,
Magnetizați de-un Înger ingenios, savant.
Ei umblă, frații mei de origine divină,
Și-n ochii mei aruncă văpăi de diamant.
Mă apără de curse și de păcatul greu,
Și către Frumusețe mă poartă grijulii.
Ei îmi sunt slujitorii, iar sclavul lor sunt eu,
Ființa mea se-nclină în fața torței vii.
Voi, ochi seducători, cu strălucire sfântă,
Ca lumânări ce ziua încă-și mențin puterea,
Sorele roș nu stinge văpaia ce încântă;
Ei Moartea o slăvesc, voi, numai Învierea;
C-al meu suflet învie cântați din zare-n zare,
Și nu vă poate stinge, dragi Aștri, niciun soare!
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație de ghidare spirituală și protecție divină. Naratorul se simte condus spre frumusețe și apărat de forțe superioare, recunoscând o putere mai mare care îl inspiră și îl transformă.