În vechea suburbie, cu case-acoperite
De storuri care-ascund dorințe tăinuite,
Când soarele lovește cu razele-i stăpâne
Și urbe, și ogoare, și-acoperiș, și grâne,
Încep să-mi exersez fandarea capricioasă
Adulmecând prin colțuri vreo rimă mai frumoasă,
Ce ca pe caldarâmuri de vorbe se ciocnește
Și uneori de versuri ce mintea născocește.
Acest părinte darnic, vrăjmaș al gălbejirii
Însuflețește versuri ca-n parcuri trandafirii;
Evaporă în ceruri tristețe și durere,
Umplând mintea și stupii cu o plăcută miere.
Pe cei ce merg în cârje îi reîntinerește
Făcându-i plini de viață ca fata ce zâmbește,
Și cere ca recolta spre seceriș să crească
În veșnicele inimi ce vor să înflorească!.
Și când, ca un poet, coboară în orașe
Înnobilând porniri și gânduri pătimașe,
El vine ca un rege, dar fără osanale,
Intrând și în palate, intrând și în spitale.
Sensul versurilor
Piesa celebrează soarele ca sursă de viață, inspirație și vindecare. El aduce bucurie și speranță, reîntinerind și însuflețind totul în jur, de la natură la oameni.