Preface moartea-n scrum și-n uitare,
Văpaia care-n noi a luminat…
Din ochii tandri, din a lor ardoare,
Din gura care-adânc m-a fermecat,
Din sărutările ca un balsam,
Din mângâierea caldă a luminii,
Ce-a mai rămas din toate, ce mai am?
Un palid chip, nedeslușite linii,
Pe care Timpul, un bătrân ingrat,
Le șterge cu aripa-i ne-ncetat,
Iar eu mă pierd în valurile sorții…
– Dar ucigaș al Vieții și al Artei,
Din gândul meu, tu n-o s-o smulgi pe Ea,
Toată plăcerea, toată slava mea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și durerea provocate de pierderea unei iubiri, odată cu trecerea timpului. Vorbitorul se agață de amintirea persoanei iubite, încercând să o păstreze vie în ciuda efectelor distructive ale timpului.