Peste heleștee, peste văi și creste,
Peste codri falnici, peste nori și mări,
Dincolo de soare, de eter și zări,
Dincolo de toate sferele celeste.
Mintea mea, te-ncumeți cu agilitate,
Și ca cel ce înoată pe un blând talaz
Tai cu bucurie hăul în extaz
Plină de vigoare și de voluptate.
Zboară, lasă-n urmă morbida duhoare;
Du-te să te cureți în văzduhul fin,
Bea licoarea pură de nectar divin,
Focul care umple spațiile clare.
Ignorând năpaste, ignorând suspine,
Ce fac viața dură și-o ascund în nor,
Fericit e omul care poate-n zbor
Să se-avânte-n sfere albe și senine.
Ale cărui gânduri, ca o ciocârlie
Dis-de-dimineață se înalță-n cer,
– Plutesc peste viață, pătrund cu-al lor fler
Și limbajul florii și tăceri o mie!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală ascendentă, în care mintea se ridică deasupra problemelor lumești și se bucură de o stare de extaz și puritate. Metaforele naturii și ale zborului subliniază ideea de eliberare și de atingere a unei stări superioare de conștiință.