Când miezul nopții a bătut,
În râs ne punem o-ntrebare:
Anume ce-ntrebuințare
I-am dat noi zilei ce-a trecut.
Azi, vineri, treisprezece, dată
Predestinată, pe cât știm,
Din câte ne mai amintim
Am dus o viață blestemată.
Pe Crist, pe el, cel mai curat
Din dumnezei, fără-ndoială,
L-am atacat cu îndrăzneala;
Apoi la Cresus am mâncat
Și-aici, ca bestia robustă
Să radă și pe plac să-i fim,
Am înjurat tot ce iubim
Și-am lăudat tot ce dezgustă.
Noi celui slab i-am fost călău,
I-am arătat, ca toți, trufia
Și-am salutat adânc Prostia
Cu fruntea ei de taur rău.
Am sărutat stupida tină,
În față i-am îngenuncheat
Și-apoi am binecuvântat
A lupanelor lumină.
Ca rătăcirea, în sfârșit,
S-o înecăm în nebunie,
Noi, slujitori de poezie,
Ce lucruri pure am slăvit,
Băurăm fără sete, -oriunde,
Și fără foame am mâncat…
-Să stingem lampa, a ne-ascunde
În negură ne-ntârziat!
Sensul versurilor
Piesa descrie o introspecție nocturnă plină de remușcări și auto-condamnare. Naratorul reflectă asupra acțiunilor sale din trecut, recunoaște că a trădat valorile morale și a îmbrățișat viciile, căutând acum uitarea în întuneric.