Eu te slăvesc totuna cu bolta înnoptării,
O, doamnă a tăcerii, o, vas al întristării,
Și te iubesc, frumoaso, mai mult când îmi dispari,
Și când, ca o podoabă a nopților, îmi pari
Că-ndepărtezi ironic adâncile zenituri
De brațele-mi întinse spre-albastre nesfârșituri.
Vreau să m-agăț de tine, spre cer navală dând,
Cum viermii de-un cadavru se-agață mișunând,
Că-mi ești prea scumpă, crudă jivină nemiloasă,
Chiar și-n răceala-n care îmi pari și mai frumoasă!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o adorație paradoxală față de o figură feminină asociată cu tăcerea și întristarea. Vorbitorul o iubește mai mult când aceasta dispare, comparând-o cu o podoabă a nopților și dorind să se agațe de ea, chiar dacă o percepe ca pe o jivină crudă și nemiloasă.