Când acasă mort ți-oi veni ție,
tu să nu te sperii, să nu plângi,
ochii tăi, oglinzi de Veneție,
tot de nevenirea mea adânci,
pleoapa ta cea albă-vineție
s-o cobori și sufletul să-ți strângi,
când acasă mort ți-oi veni ție
tu să nu te sperii, să nu plângi
pleoapa ta cea albă-vineție
s-o cobori și sufletul să-ți strângi!
Tu, cămașa lui Hristos, cămașă,
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiți mă-nfașă
tot în alintare și în giulgi,
Maica mea de suferinți frumoasă
toate-a tale-s sfinte și sunt dulci,
tu cămașa lui Hristos cămașă
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiți mă-nfașă
tot în alintare și în giulgi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune asupra morții și a întoarcerii acasă, căutând consolare și alinare în figura maternă, văzută ca o cămașă a lui Hristos. Este un act de predare și încredere în brațele protectoare ale mamei, chiar și în fața morții.