Acum, fiindcă frigul face bulboane
și fiindcă eu sunt bolnav și mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peșteră,
iar voi să spuneți: îl vâna în fiecare zi!
Acum, fiindcă sunt sincer și milos,
vă rog să nu vă uitați în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
și deci nu plâng: nici râsul meu.
Care vă chinuie, vă sluțește, feriți-vă de râsul meu
într-însul mama e tot albă! și inima mea,
acest cântar social, care atunci când eu
voi fi pur de tot se va sfărâma.
Într-una din părțile balanței și va rămâne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. O, candoarea
capului din inimă, cu brațe!
Lăsați-mi numai lapte și mâncare
până mă scol mâini de dimineață
căci acum își fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinței!
Și socotiți-mă un lepros care se vindecă
și v-ar putea și omorî cu-mbrățișările,
și socotiți-mă-un lepros care se vindecă
și v-ar putea și omorî cu-mbrățișările!
Acum, fiindcă am chiar șaptezeci de ani
cu cei lăsați de mama,
îngăduiți-mi deruta suportabilă
și bucurați-vă de înțelepții tineri!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință profundă și vulnerabilitate, dar și o dorință de vindecare și acceptare. Vorbitorul se simte bolnav și temător, cerând înțelegere și compasiune în timp ce se confruntă cu propria mortalitate și cu greutățile vieții.
