Mâine nu voi mai ști cine ești,
sângele meu va fi orb de tine,
cu o prăpastie în loc de suflet mă voi ridica
și voi începe să alerg
tot mai repede, prăbușind o amiază,
tot mai zvelt, așternându-mă zilelor,
spulberând cu copitele orele,
fără frâu nechezându-le norilor,
galopând,
galopând,
galopând,
până tac amintirile
Aprindeți un rug din coame de cai, o, bunelor fulgere, ca să dau foc văduvei mele,
Uitarea
„Ți-am adus rozmarin să nu uiți, auzi,
dragul meu, să nu uiți, iată și florile gândului, prinț al gândirii”.
Horatio, prietene, eu azi voi pustii miazănoaptea, galopând,
galopând,
galopând,
până sare în aer destinul
Vreau să pasc pe celălalt mal al inimii mele,.
vreau o torță din coame de cai
ca să dau foc văduvei mele,
Uitarea.
Ieri am văzut un centaur plângând.
Eu am numai drumul, un ghem pe care doar goana poate să-l depene, numai galopul știe ființa să-mi depene, numai galopul,
numai galopul,
numai galopul sparge în noapte furtuna inimii mele.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde precum moartea, uitarea și goana neîncetată. Naratorul se confruntă cu pierderea identității și cu dorința de a scăpa de amintiri, căutând o formă de eliberare prin galop și distrugere.