Cesare Pavese – Femei Pătimașe

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se așază la țărm. Spuma
Își vede de jocurile ei zbuciumate cât e țărmul de
lung.
Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare și de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-și pe nume, și uitându-se una la alta.
Chiar și umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme și se văd mișcându-se șovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfințește,
Mai sigur ca prundişul, dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearșaf.
Stau între ele pe vine, trăgându-și cearșaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajiște sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajiște? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nșface și să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
Străina aceea necunoscută care înota nopțile
Singură și goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte și de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă și trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.