Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire;
Mult inima idealistă te-a jelit!
Așteaptă, larg deschise, ale mele potire
Azimile-ți de toamnă și-un vin de răsărit.
Amor, divină cruce, împrăștie-n pustiire
sânge astral, ce știe-a visa și-a plânge-avan.
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire,
dorite, temătoare de-un plâns răsăritean!
Nu-mi ești pe plac, iubire, când te găsesc distantă,
Trasă la sorți în falduri de veselă bacantă
Sau în plăpânde, cârne, profiluri de muiere.
Iubire – descărnată, puroi care uimește –;
iar eu, ca Dumnezeu, să fiu cel ce iubește
și procrează fără beția din plăcere!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă față de iubire, văzută ca o forță cândva idealizată, dar acum percepută ca distantă și chiar dezgustătoare. Vorbitorul se poziționează ca un creator divin, capabil să iubească și să procreeze dincolo de plăcerile lumești, sugerând o transcendere a iubirii convenționale.