Ce poate să facă o creatură dacă nu,
între alte creaturi, să iubească?
Să iubească și să uite,
să iubească și să rău-iubească,
să iubească și să ne-iubească, să iubească?
mereu, și de i se tulbură ochii, să iubească?
Ce poate, vă întreb, ființa îndrăgostită,
singură, în rotația universală, decât
să se rotească la rândul ei, dar și să iubească?
Să iubească ceea ce marea aruncă la țărm,
ceea ce ea îngroapă, și ceea ce, în briza marină
e sare, sau sete de iubire, sau simplă neliniște?
Să iubești solemn palmierii deșertului,
și capitularea dar și adorația ce așteaptă,
și să iubești ceea ce este inospitalier, asprimile,
o vază fără flori, o pardoseală de fier,
și pieptul nemișcat, și strada văzută în somn, și o pasăre de pradă.
Iată destinul nostru: iubirea ce nu calculează,
risipită printre lucruri perfide sau nule,
dăruirea nelimitată în schimbul unei complete ingratitudini,
iar în cochilia goală a iubirii căutarea înfricoșată,
răbdătoare, căutarea de și mai multă iubire.
Să iubim chiar lipsa noastră de iubire, iar în secătuirea noastră
să iubim apa implicită, și sărutul tacit, și setea infinită.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura atotcuprinzătoare a iubirii, chiar și în fața ingratitudinii și a lipsei. Sugerează că scopul existenței este de a iubi necondiționat, chiar și în momentele de secătuire emoțională.