Cina cea de taină-n sură,
sară lăcrimând pe streșini clare,
când luceafărul fu cuminecătura
ultimă a nopții de mărgăritare.
Noaptea când sui albastre danii, stelele în înțeleapta irosire fostu-ni-au apostoli la împărtășanii, luminișuri spre desăvârșire.
Mâinile împreunate-n caier nevăzut depănat-au scări de lapte și tăcere înspre lună: gândurilor așternut; trupurile fost-au sufletelor albe laicere.
Și-am tăcut în așteptare deopotrivă închizând în pleoape taine grele.
Fruntea
Domnului pe-aproape, milostivă lumina copilărește cu inele.
Greu genunchii-ncovoiați — osana spus-au sângerând broboane.
Sufletul crescu cât în durere rana,
Domnul se-nălța-n bulboane.
Și ai fost atâta fără de umbrire încât fiece privire fu o stea trecătoare-n nemurire.
Cinei cea de taină – amintire slovenescu-i; când sunt zorii de rubin înălțatu-ni-a înceată nesfârșire a curatei logodiri – amin.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă mistică inspirată de Cina cea de Taină, explorând teme de sacrificiu, credință și spiritualitate. Versurile evocă o atmosferă solemnă și contemplativă, sugerând o conexiune profundă cu divinitatea și o transformare interioară.