Îi cântă o baladă pe la porți,
Frumoasa Doamnă, înveșmântată-n frunze,
Un petitor i-aduce un buchet
De crizanteme roșii sângerânde!
Sărutul ei i-au alinat durerile de-o vară
Și i-a lăsat amprenta un surâs,
Din inimă, arcuș într-o vioară
Un vals în toamna vieții scris.
Și lacrimile-i udă lui batista,
E darul ei din sufletul prea plin,
Se pregătește însă de plecare
În iernile geroase care vin.
Și urlă lupii a disperare
Și haita pregătită e și ea,
Să sfâșie batista la plecare
Cu inima cu tot, de s-ar putea.
Nu-ntoarce capul, nici măcar privirea,
Au năvălit copacii peste ea
Revendică cu toții coroana
De frunze-n care e-nvelită ea!
Și pașii ei se duc în altă lume
Planeta vis, se cheamă, ca să știți
Și-n genunchii minții ei se pune
Și roagă cerul ca iertare iar și iar să-i dea!
versuri: Camelia Cristea
Sensul versurilor
Piesa descrie o doamnă asociată cu toamna, care oferă alinare și un zâmbet, dar se pregătește să plece odată cu venirea iernii. Plecarea ei provoacă disperare, iar ea se retrage într-o lume a viselor, implorând iertare.