Ecoul lăsat în urmă conturează zâmbetul matern
Adoptând amarul, aud pașii ei prin infern
O imagine închipuită, roșul mângâie durerea
Aș da orice virtute sufletească să simt mângâierea
Străbat drumul vechi lăsat de tine, orfan
Ce raze false mângâie cerul, continui să aclam
O coroană infinită ce străpunge aripi de smarald
Rupte din vremuri reci pentru a ține frigului de cald
Un miros plăcut îmbracă amăgirea ei sublimă
Membre amputate mă ghidează, oare or să vină? să alunge
Mi l-a oferit ofrandă în schimbul tăcerii
Spânzurată, de mult la granița pe podul durerii
Aici rămân un simplu muritor închis pe veșnicie
Admirând bătrânețea copilărească încă din pruncie
Silueta unei umbre cunoscute mă duce cu gândul la ea
Dar știu că nu o să vină și o să mor în aburi de cafea.
Pustia speranță a robiților furați de ape
Din oceanul ținut captiv sub mii și mii de pleoape
Da naștere răsăritului iar ea refuzând pustiul
A decis să-și aleagă iarăși vizitiul
Poteci înalte apun, când mirul sfânt se pierde
Poteci joase răsar, iar simțul uman nu vede
Iertat fiind de propria ființă mutilată
Decide să urmeze calea murgului ce încă aleargă
Se destramă pământul, căldura e foarte aproape
Cerul nevăzut lăcrimează iarăși în pas de noapte
Orbit de conștiință socotește că nu poate
Aruncat în rea credință aude doar șoapte
Glasuri seci din trecut azi vor să se arate
Zilele sunt numărate prin miezul orelor nenumărate
Socotesc trecerea în vid a vizitiului plecat
Așa ți-am pierdut urma, și iar am eșuat.
Aș scrie opere de vânt fără alte elemente
Aș decupa orice gând fără așteptări șirete
Legând două mâini între ele pentru eternitate
Separând un suflet de corp dincolo de moarte
Plâng stelele lumina, cântă mierla-n depărtare
Adoarme timpul, doar cu gândul la plecare
Sunt condamnat la viață, spune că e un vis
De ce taci? Ai uitat deja tot ce ai promis
Cuprinde bolta cerească în brațe de secundar
Se sting miracole invocate la intrare de altar
Un răsărit apocaliptic mângâie mapamondul
Drumul ți-e nou și lin, curbat ca orizontul
Acum pleacă veșnic, uită reperele mentale
Lasă furtuna să-mi ghicească dorul în petale
Sunt conștient de sentință, renaști ca inamic
Fără folos te întorci, ai să găsești nimic…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere, deznădejde și resemnare în fața morții și a unei realități apocaliptice. Naratorul se confruntă cu amintiri dureroase și cu acceptarea unui destin tragic, căutând sens într-o lume devastată.
