Yeah, doi.. șase cai se întâlniră, pe iapa o prigoniră… Yo….
Neîncetată căutare: sunt tot eu.
Un jalnic mit desăvârșit ca Orfeu,
Ca discrepanța dintre om și apogeu
Ca orfelinatul din sufletul meu.
Presupuneri apar, dacă îndoieli dispar.
Ce dar hilar, impune nemuriri apar
Plâng de fericire ca stiloul lui Cioran.
Abia am început, dar mă simt ca la final…
Deții ceva palpabil, discutabil
Ca pasul de teatru ce este iremediabil
Critici peste critici.. in Geneza
Un puzzle de fapte cu titlu: “Ipoteza”…
Astfel cei vii strâng o fericire falsă.
Dar minciuna-i văduvă și trebuie să teasă
Ușor spun: “Nu-mi pasă! ”… Dincolo de nu
Apar multe întrebări ce lasă urmări….
Înțelegi greșit, nu-mi cer scuze,
Scopul meu e sumbru, cu ținte difuze
Pomul vieții azi duce lipsă de frunze…
De ce-l acuzi cu iarna pe buze?
Din unde selenare, zonele stradale
Arată oare drame umbrite de felinare?
Ceasul din pieptul meu refuză să bată
Pe altă stradă pe care cândva… Neah!.
Negația necesită în final aprobare
Involuntar involuăm,
Nu tre’ să demonstrăm
Ca vedem ce cântăm? Dovezi
Persistă într-un univers ce ia naștere prin vers.
Era mai rău de știam ce înseamnă bine.
Este mai bine de nu cunoști răul ce ține
Echilibrul fragil dintre tine și cifra.
Ce păcat de ieri! El azi nu mai există…
Nu-s un om citit, poate că trebuie.
Îns-ador poveștile cinematice ca (?)
Așa a fost viața mea dintotdeauna:
Mi-a plăcut să iau în tristețe gluma
Să fie totuna… Sunt un cârmaci stângaci
În intervalul nevăzut ca lumea de după
Până și acum privirea ta îmi stă în cale
Dispare lent, ca pașii prin ninsoare…
Ofera un deget și vei fi jucat pe degete
Pumnul strâns desfa-l pentru răspuns.
Destul a stat creația pe culmi înalte,
Văzând potecile de jos încălcate
De nevertebrate scufundate-n monolog,
Cerșind milă ca sentimentul reciproc.
Târându-ne dincolo de neant, constatăm
Că-n adevărata esență noi nu existăm….
Pe altă stradă unde cândva eram
Ceasul din pieptul meu refuză să tacă…
Arată oare drame în lumini de felinare
Zonele stradale din unde de demult?
Tu mă-nțelegi și-mi cer scuze
Scopul meu e sumbru ca țintele difuze…
Pomul morții pare plin de frunze
De ce-l aclami cu iarna pe buze?
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de deziluzie și reflecție asupra existenței. Vorbitorul se simte pierdut și caută sens într-o lume plină de contradicții și ipocrizie, exprimând o viziune sumbră asupra vieții și a condiției umane.