Sunt un monstru de modă veche, fără pereche,
Sufăr cronic în opere infantile ca Ureche.
Umanitatea încet ofilește actualitatea,
Zici că-s gyro când l-a lovit realitatea.
Din partea mea, ia-ți liniștit partea și gata,
Sunt învățat de mic să fiu mulțumit și cu nimic.
Zac batjocorit, supraevaluat ca strix,
Vreau sacrificii pentru potențial maxim ca Obelix.
N-am parte de recuperare, de asta torn,
La singular, până în Styx apare celălalt om.
Linie fină între rege și bufon,
Rămân ca un ultim lăutar în jungla de carton.
Mă bântuia vina ca imperialismul pe romani,
Până m-am trezit în noapte ca boierii suverani.
Nu mă recunosc, timpul rămâne mut,
Îmi dă senzația că analizez poze din trecut.
Din 2000 și ceva, toți atâția au înțeles,
Că trăiesc dezamăgirea propriului succes.
Ofer tainic rețeta cu esență de sulfat,
Și viziunea de nebun sacrificat pentru mat.
Pe îndelete pacea poate veni din țesături,
Liniștea volatilă e ca pictura din sudură.
Țin la rap-ul ăsta cum țin la băutură,
Dacă vrei măsură,
Beau de 20 de ani.
Nu ți-a fost dor de noi?
Poftim extrasul, fără cont,
Ies cu mâini curate din Amaterasu,
Ca nepotul lui Makarov.
Oricât ești de veteran,
Ține-ți privirea în pământ ca la Ramadan.
Subtil, o să revii acasă ca Turan,
Statutul calibrează subiectul pe ce n-am.
Cu bătături constante, de Alizeu în palme,
Îmi văd linia vieții doar când spiritul adoarme.
Nu ține răzbunarea pe post de scut ca Manda,
Într-un carambol nefericit unii înclină manta,
Ca Eva în simplitatea ei cu acces la fregata,
Rămân nordic defensiv ca a 6-a poartă.
Fals în acest vals de anecdote singulare,
Unilateral refuz sentința dată liberal.
La masa mea de plastic conjug mutări la trecut,
În trei oglinzi ca Bull deși rezultatu-i nul.
Lăuntric dezacord, ca primul impuls,
Chimic nu ține de mine când vine vorba de compus.
Culme vastă cu origini între final și tribut,
Dar destul ofer tribut pentru ce n-am avut.
Cunoașterea imprimă stimă în gândire,
Nu contează ce ești, contează ce lași în urnă.
O secundă și genericul final apune,
Zâmbesc în timpul morții de parcă am D în nume.
Tu vrei să tac, eu n-am să tac niciodată,
Indiferent dacă deschid și ultima poartă.
De îndată recapitulez esența ca Cioran,
În nopțile eterne să dorm nici nu visam.
Orientativ, fugitiv, încă un pahar,
În cinstea creației sfinte ca ultimul tâlhar.
Aman plata, idealul sfidează corecția,
Urmează regula care întărește excepția.
Secundare ruginite în ore vei strivi,
Ca într-un peisaj gri până ai să devii
Una cu materia sonoră, mă poți găsi,
După stare, pe ale gândului străzi pustii.
Sensul versurilor
Piesa explorează dezamăgirea artistului față de propriul succes și lupta sa internă cu identitatea și trecutul. El oferă o viziune cinică asupra vieții și a artei, sugerând că esența reală se găsește în sacrificiu și în acceptarea condiției umane.