C. O. D – Cafeneaua Viselor Pierdute

Într-un oraș uitat de lume, de critici nevăzut,
A luat naștere legenda scriitorului necunoscut.
Nimeni nu știa cine este, unde locuiește,
Lăsam cutiile de scrisori seara câte o poveste.
Unii nu înțelegeau nimic, alții foarte vag,
Am înțeles că voia să treacă al vieții prag,
Să descrie în amănunt ce este în depărtare,
Curios din fire, vedea moartea ca pe o reanimare.
Din pură întâmplare, a pornit pe căi astrale,
Suferind o mutație venită din contemplare.
„Oare e posibil? De ce e atât de curios?”
Mă întrebam… De atunci nu s-a mai întors.
Gazetarii i-au pus învățăturile în loc comun,
Cu titlul „Pierdut în amănunt, încerc să mă adun”.
N-a trecut mult până a apărut o nouă scrisoare,
Care spunea de renaștere și întâmplări interioare.
Subiectul părea unul fals, cules din imaginație,
Mulți îl criticau din lipsă de informație.
Lui nu-i păsa, adevărul îl părea umbrit de realitate,
Și în timp a devenit un simplu mit.
Provoca agitație între filosofi contemporani,
Contrazicea teoriile lor gândite în zeci de ani.
Dovadă că orice profesor a devenit narator,
În citate din carte ce nici azi n-are autor.
Citez: „Asasinarea prin impulsuri sentimentale
Trebuie numită crimă, ființele nu sunt egale”.
Inteligența dobândită din risipă calendaristică
Vorbește prin cuvinte, nu prin gestică.
Prăpastia universului prin care o numiți casă
Va șterge orice urmă lăsată de rasa voastră.
Cine a dat definiția omului, acum este un zeu
Ce a înțeles că „nimic” înseamnă „totul” mai mereu.
Un fragment cu patimi, ultimul scris al lui
Ce a răsturnat balanța gândului și al subconștientului.
În iarna anului ’40 s-a zvonit
O știre legată de mărturia ființei cu chip cioplit.
Un bilet a fost găsit într-o casă abandonată,
Semnat de cel căutat, deși nu s-a pierdut niciodată.
Totul a fost ținut ascuns, oare din ce interes?
Nimic nu avea sens, însă mesajul l-am înțeles.
Era vorba de o adresă fictivă, parcă inventată,
Unde moartea pentru oricine, devenea consoartă.
Am plecat grăbit, neținând cont de sentințe,
Nerăbdător și plictisit de multe consecințe.
Mii de urme în zăpadă, lăsați pași grăbiți,
Pe-o potecă îmbrățișată de arbori ciopliți.
Zăresc cu greu o ușă, din spatele ei se aude:
„Eu sunt. Bun venit în cafeneaua viselor pierdute”.