Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,
Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.
Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor
Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.
Proscrişi ai meseriei, trezii nu suportăm. Amarnic,
Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.
Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,
Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.
Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.
În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –
În torba cu pesmeţi – şoarece ce umblă-i un anapest
Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.
Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,
Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;
Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,
E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dezamăgire și trădare, consumat metaforic ca un amar. Naratorul reflectă asupra pierderilor și a iluziilor spulberate, căutând un sens în mijlocul haosului și al efemerului.