Visai toamna prin a sticlei semilumină,
Amicii şi tu în bufonă ceată hilară,
Şi, ca din cer, vultur ce izbuti să obţină
Sânge – inima mea în palmă-ţi coboară.
Însă timpul trecea, îmbătrânea, se curma,
Şi, făcând rama mătăsoasă, argintie,
Din grădină zorile ferestrele asuda –
Cu lacrimi de sânge plângea septembrie.
Dar timpul trecea, bătrân. Fărâmicioasă,
Ca gheaţa, trosnea, umed, pe jeţuri mătasea.
Şi brusc te-ai încurcat, şi-ai amuţit sfioasă,
Şi ca un zvon de clopot visul se potolea.
Mă trezii. Ca toamna, sumbră, în odaie
Intrau zorii, vântu-n depărtare ducea,
Ca după carul plin fulguirea de paie –
Pâlc de mesteceni ce gonea pe cer, delira.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a visurilor și a amintirilor, folosind imagini melancolice ale toamnei și ale trecerii timpului. Visul inițial, plin de amici și luminozitate, se destramă treptat, lăsând în urmă un sentiment de pierdere și de melancolie profundă.