Nu e frumos să fii celebru
– De parcă asta-ți dă avânt! –
Să strângi hârtii, să-ți faci arhivă,
Să te tot bâții pe-un cuvânt.
Creația-i o dăruire
Și nu scandal și împrumuturi
E rușinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.
Trăiește fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Și viitorul să te cheme.
E bine să lași spații albe,
Nu în hârtii, ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc și vin.
Și în necunoscut te-afundă
Și pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceață
Când ceața e de nepătruns.
Alții-or veni, pe urma-ți vie,
Supusă vieții și erorii.
Tu însuți, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.
Și nu te abate cu o iotă
Tu de la tine – hotărât,
Ci numai să fii viu, viu – simplu –
Viu pân’ la capăt – și atât.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că celebritatea nu este totul și că autenticitatea și trăirea unei vieți simple și sincere sunt mai importante. Încurajează ascultătorul să se piardă în necunoscut și să accepte atât înfrângerile, cât și victoriile.