Cu noaptea-n ușă o să-mi bată
Iar demonul, acuși-acuși,
Să-mi ispășesc o desfrânată
Pornirea mea, din anii duși,
Când, roaba inșilor din gloată,
Eram o proastă apucată,
Și trotuaru-mi fu culcuș.
Câteva clipe să mai fie
Până la liniștea din larg,
Dar, mai nainte de vecie,
În fața ta, așa cum ard,
Viața mea, cu bucurie,
Ca pe un vas de lut o sparg.
O, ce s-ar fi ales de mine,
Învățătorule, Isus,
De nu aș fi simțit că vine,
La pat, în nopțile senine,
Un nou vizitator de sus:
El nesfârșitul ce ne ține,
Căzut în mreje-mi și sedus.
Dar ce-s păcatul, iadul, chinul,
Cu tine când m-am contopit,
Precum puietele cu pinul,
Și-n văzul lumii te-am iubit,
C-un dor nespus de infinit?.
Când tălpile-ți îmbălsămez,
Și simt că îmi ating genunchii,
Eu poate-nvăț să-mbrățișez
A crucii bârnă-n patru muchii,
Și-nvăț să cad spre trupu-ți sfânt,
Gătind de punere-n mormânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie transformarea Mariei Magdalena, de la o viață de păcat la o devoțiune profundă față de Isus. Ea își exprimă regretul pentru trecut și găsește mântuire și bucurie în iubirea divină, fiind dispusă să se sacrifice pentru credința ei.