În zori harababură,
Ciubere şi covete,
Şi jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.
Şi lacrimi înghiţite-n
Suspine de-nnoptare.
Locomotiva cheamă
La versta nu ştiu care.
Şi iar amurguri sparte,
În curtea cu minuni
Septembrie împarte
Ştiute stricăciuni.
Şi-n liniştea tomnoasă,
Aşa ca un delir,
De peste râu se lasă,
Un glas de cimitir.
Cu văduva ce plânge
Mă simt de un temei,
De parcă-ntregu-mi sânge
Ar trece-n glasul ei.
Din tindă văd, prin umbră
De geam, an nou s-arată
Cu clipa cea din urmă
Într-una amânată.
Croindu-şi drum din partea
De sus, dinspre coline,
Prin groaza frunzei, moartea
Se uită fix la mine.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de melancolie și apropiere de moarte, accentuat de imagini ale toamnei și ale singurătății. Naratorul se identifică cu suferința unei văduve și simte că timpul se scurge implacabil, aducând moartea tot mai aproape.