Bogdan Petriceicu Hasdeu – Sărăcia

Sărăcia cea flămândă
Ca pușcașul stă la pândă,
Cu cocoșul ridicat:
Dintr-un deget o mișcare,
Glontul zboară cu turbare
Și vânatul a picat!.
Munca tare, munca deasă
Numai dânsa nu mă lasă
Zbuciumându-mă să pier:
Tocmai astfel altădată
O cămașă ferecată
Apară p-un cavaler!.
Dar junia mea, o, Doamne,
Face loc zbârcitei toamne:
Bătrânețele-au sosit!
Zile reci și fără soare,
Ca un negru șir de ciori
Pe cadavrul părăsit!.
Munca geme și suspină
Și se roagă la odină,
– Invalid neputincios,
Care după lungi campanii,
Când apar din nou dușmanii,
Fără voie cade jos!.
În zadar că mai-nainte
Îmi azvârl trudita minte
Colo-n sferele de sus:
Ea se-nalță o bucată,
Și s-afundă desperată,
Ca lumina în apus!.
Totuși, surdă la durere,
Lumea strigă, lumea cere,
Lumea strânge birul ei!
Dându-i spirit pentru pâine,
Ea-ți dă oase ca la câine:
Schimb de carnuri și idei!.
Și de ți-a secat izvorul,
Te turtește cu piciorul,
Scuipă ca-ntr-o cârpă rea;
Căci pe lume n-o atinge
Ca fitilul, ce se stinge,
Ars-a numai pentru ea! ….
Sărăcia cea flămândă
Stă ca un pușcaș la pândă,
Cu cocoșul ridicat:
Dintr-un deget o mișcare,
Glonțul zboară cu turbare
Și vânatul a picat! …