Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară,
Plutind printre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.
Când luntrea, o, Doamne, se-nalță și iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.
Și eu am o țintă, dar timpul ce fuge și zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mișcătoare
S-ajung șovăind pân’la ea?.
Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să știe
În lumea cea vie:
Cu ce și-ncotro se ducea?.
Ci-n mine s-ascunde ferită de toți o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năștea!..
Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!.
Sensul versurilor
Piesa descrie zbuciumul sufletesc al omului, comparându-l cu o luntre purtată de valuri. Exprimă incertitudinea atingerii țelurilor și teama de a nu lăsa o urmă în lume, preferând chiar neantul în fața unei vieți fără sens.