Doi dușmani fără-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A țărnei din aproape tiranie
Și-al cerului un ecou depărtat!
În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalță-al însuflării foc…
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmașii și-au ales același loc!
Cumplită-i lupta! ea se poate simți!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăvește plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!
Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elementul ce-o poprește-n zbor!
Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul său,
Și-ascunde-n adâncimi mărețul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!
Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în globul patimii lumești,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăcești!
Idei contrare, cerul și pământul,
Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul…
Și-apoi rostesc osânda: “îi nebun!”
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta interioară a poetului între aspirațiile spirituale și greutățile lumești. Această luptă constantă îl consumă, ducând la o stare de suferință și neînțelegere din partea celorlalți, care îl consideră nebun.