Ard cuvinte, le privesc cum se sting în scrum
Și clipe reci acum dispar pe veci în fum
Nu știu de unde vin, nu știu unde mă duc
Necunoscut e drumul și lung, o iau pe unde apuc
Dulci iluzii, vise amare, raze de vechi amintiri,
Ce în suflet dau culoare, acum umbrite de priviri.
De ce se pierd acum pe drumul ce îl las în spate
Printre șoapte, lăsând loc de cuvinte noi și fapte
În nopți ca asta singuratice ecouri îmi răspund
Și îmi dau dureri de cat cu sunetul lor profund
Ascund în mine durere și-o las până piere
Să prind putere să trec de belele
În vremuri grele când simt că-s în zadar visele mele
Când nici cea mai furtunoasă ploaie nu poate să le spele
Când nici cel mai frumos zâmbet nu poate să mă înveselească
Și nici cea mai dulce voce nu-mi alină durerea sufletească.
Ard cuvinte și gânduri, pun bucăți din suflet în rânduri
Îmi iau avânt să sar peste înaltele ziduri
Mă simt ca un călător în tren, în decor un gri etern.
Și un pahar de vin ce mă calmează ca un dulce refren
Timpul parcă se oprește, se face stană de piatră
Și împietrește clipe, ceru-i negru, trist arată
Vântul rece, îmi închide pleopele grele
Și cerul plânge, parcă așteaptă lacrimile mele
Unde-i inconștientul ăla de soare ce-l aștept cu ardoare
În suflet e ger, ninsoare, încă așteaptă razele tale
Sufletul meu plânge ca o apă curgătoare
Tabloul ăsta e mai trist decât o ultimă scrisoare
Lumea acum parcă e mută, eu sunt cel mai mare gânditor
Mă pierd în tărâmul lor, îmi iau în serios rolul de trecător
Sătul de vorbele lor a celor ce nu mă lasă să zbor
Călătoresc, călător, ucid speranțe, îs nepăsător
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și deziluzie. Naratorul se simte pierdut și copleșit de greutățile vieții, căutând alinare în amintiri și reflecții.