Poate-ai rămas pe bancă să visezi
în toamnă,
sufletul frunzelor care-a căzut
călcat de ploaie.
Poate-ai rămas aici, cu umbreluța
să numeri prundul,
ori stropii tari de ploaie, ca atâtea
ciocuri de păsări.
Nici tu nu știi ce vrei, nici tu nu știi
în toamnă,
poate-ai rămas pe bancă să visezi
prundul și ploaia.
Poate-a crescut neliniștea în tine,
nici tu nu știi
și țipă ploaia-n tine, țipă toamna,
țipă neliniștea.
Cu fruntea-n mâini și cotul pe genunchi
nu-ntoarce capul.
Toamna-i în tine ca-ntr-un porumbar
de ziuă.
Ascultă toamna! nu întoarce capul
și nu privi.
Stau lângă tine și tu nu mă vezi
pe bancă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și introspecție profundă, legată de atmosfera toamnei. Persoana contemplă singurătatea și neliniștea interioară, refugiindu-se în amintiri și vise, dar incapabilă să vadă prezentul sau pe cei din jur.