27
Când iubita față ochii-mi vor s-o vadă,
lasă-mă! De mult căzutu-i-am eu pradă.
Mână mai încet de-acuma, cămilare!
Caravanei vieții i-am rămas în coadă.
28
O, nimeni nu-i din inima-mi sărmană – să te smulgă,
și nici obrazu-ți fără de prihană – să mi-l smulgă.
Strâng genele pe ochi, ca nu cumva șuvoiul
de lacrimi care curg a ta icoană – să n-o smulgă.
29
De piatră-ți este inima, și pentru mine – nu ia foc.
O, nu-i mirare dacă pietrele haine – nu iau foc.
Voi arde pân-ce inima-ți se va aprinde,
căci singure, abia tăiatele tulpine – nu iau foc.
30
Îndrăgindu-te, simt inima cum mi se strânge.
Genele mi se tot bat și iar încep a plânge.
Inima îndrăgostitului e-un ciot abia tăiat:
la un capăt arde și din altu-i curge sânge.
31
O, fără Tine, inima-n tihnire – nu rămâne.
Și când Te văd, nici urmă de mâhnire – nu rămâne.
Din chinul inimii-mi de și-ar lua toți partea lor de chin,
vai, nimeni fără pătimire – n-ar rămâne.
32
Zulufii când pe-obraji tu ți-i resfiri,
amesteci hiacinți cu trandafiri.
Și când îi scuturi, vezi c-atârnă
de fiecare-o inimă-n zvâcniri.
Sensul versurilor
Poezia exprimă suferința și dorul provocate de o iubire neîmpărtășită. Vorbitorul se simte mistuit de flăcările pasiunii, dar inima persoanei iubite rămâne rece și neclintită, provocând un chin constant.