În grădina casei mele e copacul,
Care cântă și pe frunze și pe vânt,
Care știe tot ce-mi place și ce simt,
Care știe cântecul ce-n vreme-l cânt.
În grădina casei mele e copacul,
Care-mi spune să fiu mândru cum e el,
Care-mi spune să-mi țin fruntea dreaptă tot mereu,
Fie ploaie, fie soare, fie nori, tot ca el!
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Încărcat de roade și de noapte grea,
Au încercat dușmani să-l culce la pământ
Și să-l știe-ngenuncheat.
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Amețit de soare, de lumina grea,
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.
În grădina casei mele e copacul,
Stă de pază și la bine și la greu,
Simt în brațe lemnul tare și-l sărut mereu
Și copacul se transformă dintr-o dat’: sunt chiar eu!
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Încărcat de roade și de noapte grea,
Au încercat dușmani să-l culce la pământ
Și să-l știe-ngenuncheat.
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Amețit de soare, de lumina grea,
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa metaforizează un copac ca simbol al identității naționale și al rezistenței în fața adversităților. Copacul, înrădăcinat în pământul țării, reprezintă forța și demnitatea poporului, care, în ciuda încercărilor de a fi doborât, rămâne veșnic.