Ploua primar și letargic mereu
Mă încredințez universalei prefaceri.
Ca niște panglici albastre și verzi (Cald te-nfașoară și-n ele te pierzi)
Ploua primar peste apa bălților
Cu noi împletiri și desfaceri.
E însăși viața ce-nvinge aici
Fără oprire și-ntoarcere.
E facerea lumii — în cercuri mici
De vârste dezbracă-te!.
Și ascultă, ascultă cum lent dăltuiește,
Cum râde plângând și cum plânge râzând
Materia care lucrează, gândește,
Găsește și iar rătăcește gemând!
Soarele-n haos abia se zărește.
Sunt gânduri ce n-au mai rodit demult.
Cu pași de mistreți și cu salcii cu iască,
Sunt ogoare mai vechi ce pălesc în amurg
Cu holde-nspicate?
Patrunda-le plin, zgomotind le-nvelească
Apele-n veci clatinate!
Sensul versurilor
Piesa descrie acceptarea transformărilor continue ale vieții și ale naturii. Vorbitorul se abandonează acestui ciclu universal, găsind o formă de consolare și înțelegere în procesul constant de schimbare.