(Néha szigetek).
Se ivesc uneori insule în capetele noastre, pe deasupra lor zboară păsări, scapă peste ele semințele unei vegetații noi, minunate.
Și pe fața mașinii curge transpirația șiroaie, din ochii mamelor lacrimi, de pe noi picurii de ulei ai muncii.
Încet, așa se rostogolește lumea.
Ieri am crezut că sunt păr și încă și azi vin la mine copilași.
Mă sărută și scutură în mine perii încovoiați de rod.
Prima iubire am pus-o în spirt și o privesc uneori, ce animal mic și straniu.
Servus servus, cum ești, mulțumesc, trăiesc, și tu, ei, încet-încet, ne lipsește și dorința-n astfel de clipe.
Dar clănțănind din dinți ne cățărăm pe vârfurile Mont Blanc-urilor și ne rugăm, tu, Doamne, tu, Dumnezeule,
De ce nu creezi și munți?
Mă dăruiesc vouă cum își oferă mama iarna sânul cald micului ei prunc înfometat.
Tufișurile dorm deja, mă culc și eu înlăuntrul vostru, ca dimineață să fie la-ndemână uneltele preferate, cu frunte de oțel.
Toamna anului 1924.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului, a amintirilor și a dorinței de a găsi sens în viață. Imaginile naturii și ale vieții cotidiene se împletesc cu introspecția și cu o ușoară melancolie.