Pe tine te plâng, nobil bocitor.
Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi
Şi ninge peste cătune, ninge-n toi,
O, Ady, ninge pe maghiarul Ogor.
Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi,
Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!
Deşi aş striga, dar vai, doar horcăieli
Îmi ies din gâtul strâns de-orori.
Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!
Deşi nicicând n-am comis mari păcate:
în Pustă, zac încremenit pe spate
Şi-mi cad pe inima-ngheţată fulgi grei.
Sfârşitul anului 1922
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de melancolie și deznădejde. Naratorul deplânge o pierdere, simțindu-se abandonat chiar și de divinitate, într-un peisaj pustiu și rece.