(Most fehér a tűz).
Consolați amurgurile-n suferință, și draga mea e dintre ele
Cu tristele-i flăcări, gonește cu hohot de plâns.
Fuge-n fața mea, am sărutat-o și-n preajma noastră
timpul se afundă
într-o imensă tăcere
Dar încerc zadarnic cu mâna goală s-o apuc
Pe suprafața orbitoare a durerii
Curentul electric luminează în cimitire
Lacrimile noastre spală cristale negre
Nu avem cuvinte pe care le-am putea rosti
E incinerat și restul de vis
Nu mai luminează decât speranțele întunecate ale criminalilor
Prostia gonește-n fața noastră cu trenul expres
Toate păsările au aripile retezate
E atât de inocentă ca fruntea albă a pietrelor
Și întotdeauna îi spuneam Ria
N-avem nici rogojină ce să ne smulgă de sub picioare
Sărbătorile noastre zac leșinate.
Cântă tristețe pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna
Cântă tristețe pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna.
Toamna anului 1924
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de tristețe și pierdere, evocând amintiri dureroase și un sentiment de neputință în fața suferinței. Imaginile poetice sugerează un trecut frumos, acum distrus, și o lume în care speranța este umbrită de întuneric.