Versuri corectate și adnotate
Clipele iluziilor vieții și morții,lucrează cu spor,întrecându-se unele pe altele,pentru a făuri,cât mai multe produse,de întreținere a pielii,tot mai îmbătrânite și zbârcite,a Disperării,înecată în riduri de cuvinte,ascunse sub straturi groase de cremă,a Indiferenței,fabricată după rețeta Absurdului,din laboratoarele Disperării.
Nu ştiu dacă poţi să mă crezi,Dar piatra inimii mele,Pe care ţi-am dăruit-o,Este o parte din sufletul iubirii,Ce nu te va părăsi niciodată,Nici atunci când,Amintirea acestui vis al vieţii,Va deveni realitate,În moarte.Să ştii că şi atunci va fi mereu,Numai ziua ta de naştere,În împlinirea unei lumi,Numai ale mele,Care trăieşte prin tine,Şi respiră aerul îngerilor,Atât de … Citește mai mult
Pierdut printre inimi de asfalt,încerc să îmbrățișez,privirile roților rătăcite,ale viselor,ce aleargă spre nicăieri,prin venele traficului infernal,al disperărilor,ce plouă cu lacrimi de rugină,peste osiile gândurilor,tot mai roase,pe piepturile dezgolite,ale amintirilor.
Scări de Amintiri,ce nu se mai pot sprijini pe nimic,cad peste fruntea Speranțelor,strivindu-le,cu Greutatea Speranțelor,istovite și ele,ce tocmai și-au frânt aripile,Inimii de Jar,care pare a se fi stins,mai demult decât Vremea,pe străzile pustii și triste,ale Destinului nostru,care rătăcește spre Nicăieri,în căutarea Morții izbăvitoare.
Strigăte surde,de inimi fără adăpost,lovesc țărmurile lacrimilor,atâtor amintiri,peste care ni se aștern,valurile triste,ale viselor înecate,în privirile amare,ale timpului,nimănui,pe care l-a implorat,undeva-cândva,iubirea,să ne învețe,cum putem să zburăm,pe aripile eternității unei clipe,despre care nici Dumnezeu,nu ne spune nimic,ori cât de mult îl întrebăm,sau poate că nu vrea să ne spună,despre moarte,cine știe..?
Săgețile frământărilor,se îndreaptă,către destinațiile fără țintă,ale pașilor incomozi,în cizmele de plumb,ale norilor de vise,ce ne apasă,sentimentele,cu ploile lor de sfârșit de lume,prin care ne ducem,inimile speranțelor de iarbă,uscate acum,să fie păscute,de câte o privire flămândă,a nimănui,ce aleargă spre nicăieri,mai demult de când,ni s-a născut timpul,absurdului.
Trupuri de cuvinte,stau ucise la colțul străzii sufletului,ce mustește de sângele,apusului din noi.Clești de nori,scot fără milă măselele cerului,care nu mai are cu cesă-și mai mănânce nesfârșirea,înfometat,își plânge ploaia,ce nu va mai putea roade,țărâna frunților noastre,pentru a le spăla de amintiri.
Cuprinde-mă, Uitare,de Privirea ce-mi stă să se prăbușească,pe asfaltul Cuvintelor,topite după roțile masive și grele,ale Non-Sensurilor Existenței,care se învârt mereu,după Iubirea,despre care trebuie să știe,în orice moment,Iluziile Vieții și Morții,ca să o putem primi în dar,de la Destinul obedient,pe fața stearpă,a unui Dumnezeu compromis.
Suntem cumva?Pași fără urme,și gânduri lipsite de conținut,care nu pot lăsa umbre?sau poate suntem,cuvinte fără trup,ce și-au uitat sufletul,în palmele care nu mai vor să știe,cum poate fi strânsă,în pumnii sentimentelor,iubirea?Suntem cumva?O floare de lacrimă dăruită,de către moarte,uitării,sau poate suntem,cămașa suferinței unei despărțiri,pe care vrem să o purtăm,doar fiindcă este la modă,printre cimitirele de cuvinte,ale … Citește mai mult
Așteptări zadarnice,în gările fără nume ale Clipelor,prin care ne ascundem,de noi înșine,să nu fim văzuți,cum încă mai avem puterea,să cerșim,câte o fărâmă de Iubire,Adevărului Absolut,a cărui față,întârzie mereu să apară,înaintea Privirilor,sălbatice și pierdute,ale Zilelor fără adăpost,ce ne-au fost oferite,de către Destin,Absurdului Existenței,pe care suntem obligați,să o ducem,către Moarte.