Friedrich Von Schiller – Versuri.pro

Înțelepții Lumii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Învățătura ce-a cuprins
În fond și-n formă toate,
Cârligul-n care globul-i prins
De Zeus – altfel s-ar fi desprins
În cioburi fărâmate –
Ar fi un geniu cel ce-ar ști
Să-i dea un nume, de n-aș fi
Eu, să-i aduc lumina.
Și-i zic: opt nu-i duzină.
Ca iarna nu e cald de fel,
Că-i soare pe tărie,
Că, de nu mergi, n-ajungi la țel, –
Le simte-acestea și acel
Ce logică n-o știe.
Dar metafizicianul demn
Va ști că fierul nu e lemn,
Că umezeala-i udă
Și că necoapta-i crudă.
Homer scrise-un poem; cel drept
E-oricând la datorie;
Viteazul ia primejdia-n piept –
Chiar fără nici un înțelept
E-așa de-o veșnicie;
Dar dacă- un geniu a creat
Ce nici Descartes nu a visat,
Savantul vrea să arate
Că-s cu putință toate.
Dreptate au cei tari. A fost
Asa de când se știe.
De nu ordoni, n-ai nici un rost –
Altminteri, e destul de prost
Pe lume, de-o vecie.
Dar ce-ar fi de s-ar mai putea
Acest pământ din nou crea,
Apare la iveală
Din codul de morală.
„În oameni omul va afla
Imbold spre țelul mare:
Doar în întreg e viața sa,
Mult vânt urnește moara-abia,
Mulți stropi formează-o mare.
Deci: după lupi nu vă luați
Ci-un stat puternic înjghebați!”
Savanții-o spun, înalții,
Și Pudendorf și alții.
Tot ce savanții-n cărți aștern
Nu află fiecare.
Natura-n simțul ei matern
Păzește lanțul cel etern,
Să fie pururi tare.
Cât timp filozofia nu-i
Suportul universului –
A vieții cârmuire
E-n foame și-n iubire.

Resemnarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și eu născui în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănul-mi de aur să-mi deie bucurie;
Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieței înflorește
La mine-a desflorit;
Și zeul lin al păcii, o, lume, mă jelește!
Faclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
Și iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată
Pe podul tău pustiu:
Primește-mputernicirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată
De fericire-n lume nimica eu nu știu.
Și Tronului în preajma ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senină zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
De secoli-ntronat.
Aci, se zice, așteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiți.
A inimii adâncuri vei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.
Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinței cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-adoră, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frâu iute a oprit.
Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare
O, da-mi junețea ta!
Nu-ți dau nimic acuma far d-asta îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.
Da-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale
Da-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,
Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.
Aceasta-obligațiune la morți e îndreptată
Râzând lumea zicea
Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-astui cambiu tu n-ei mai exista.
Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:
Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?
Mareată pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbra-nuriesită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.
Icoana mincinoasă de ființi viețuitoare
Mumia timpului
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuința; nu acestea oare
Îi zici tu nemurire-n febra delirului?.
Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?
Văzut-a de-atuncea vreun mort reînvierea
Să-ți spuna că dincolo vei fi recompensat?.
Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;
Natura-nflorind.
Că rămânea în urma-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd despretuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!.
Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori, el zise, ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire:
Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.
Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,
Cealalta n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eterna ca și lumea. Renunțe cel ce spera.
A lumei istorie a lumei e județ.
Tu ai sperat, răsplata ți-a fost dar acordată
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vreodată:
Ce se refuză unei minte-ntr-aripată
Nici însusi vecinicia nu mai poate reda.

Cântec Despre Clopot

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Hai! putem porni turnatul;
Zimții crestăturii-s buni.
Dar, precum ne este datul,
Mai întâi vin rugăciuni!
Dopul-i scos din loc?
Fie cu noroc!
Fumegând, țâșnește-afară
Bronzu-nvăluit în pară.
E focul binefăcător,
De-l stăpânești ți-e ajutor:
Căci tot ce-n trudă-nfăptuiești,
E darul forței lui cerești;
Dar vai! când forțele cerești
Se smulg, se sfărâmă din clești,
Când fiul liber al naturii
Darâmă stăvililor murii!
Vai, când prăpădelnic vine
Și când crește-nencetat!
Străzi întregi de lume pline
Mistuie în lung și-n lat,
Căci stihiile-s haine
Cu ce omul a durat.
Dintre nouri
Ploaia cade
Și dă roade;
Tot din nori cade zalud
Trăsnet crud.
E alarmă!
Cum se-nmoaie
Ceru-n sânge!
Nu-i a zorilor văpaie!
Cum se strânge
Lumea-n stradă,
Toți grămadă!
Cresc coloane-nvolburate,
Focul peste străzi se-abate
Și ca vântul le străbate;
Ca din hăul de cuptoare
E-a văzduhului dogoare,
Geamuri sparte, grinzi trosnesc,
Prunci și mame rătăcesc,
Țbiară vite,
Năucite,
Printre ziduri prăbușite,
Fuge omul de urgie,
Noaptea-i toată o făclie.
Lanț, din mână-n mână, iute.
Pe-ntrecute,
Trec gălețile;pâraie,
Curg pe-acoperiș șuvoaie,
Vântul mâna-o vâlvătaie
Și, urlând, îi face drum
Să prefacă totu-n scrum:
Rodu-uscat îl arde-n pară,
Stâlpii-n flăcări îi doboară
Și, de parcă-ar vrea să ducă
Toată vlagă țarinei,
Smulge totu-n goana ei,
Zboară-n cer ca o nălucă-n
Nesfârșit!
Uluit,
Omul, de puteri lipsit,
Vede roada-agonisirii
Toată-n ghiarele pieirii.
Pustit
E pământul,
Un bârlog ce-l bate vântul.
În orbitele ferestrei
E doar groaza.
Numai norii trec să vază
Ce e jos.
Și apoi,
Înspre glie
– acum pustie,
Cată omul înapoi –
Și, vioi,
El ia toiag de pribegie.
Oricât pârjolul i-a răpit,
Îi este inima-mpăcată:
Își numără cei dragi – și iată!
Nici unu-n flăcări n-a pierit.
Primitoare este huma
Și tiparu- i împlinit.
Vom vedea noi oare-acuma
Lucrul nostru răsplătit?
Oare ce-am turnat
Nu s-a revărsat?
Oare, tot trăgând nădejde,
Nu ne paște vreo primejde?.
Noi gliei dragi îi dăm să crească
Ce mâna noastră-a plăsmuit;
Sămânța vreun plugar trudit
Îi dă, sperând să încolțească,
De cerul sfânt blagoslovit.
Ci noi păstrăm, jelind, sub glie
Semințe scumpe. Și-ntr-o zi,
Nădăjduim ca din sicrie
Un blând destin le va-nflori.
Sună un clopot
Dangat rar,
Cântec sumbru,
Funerar,
Și-nsotește cântul lui de jale
Un drumet pe ultima lui cale.
Vai, soția e, iubita,
Vai, e mama credincioasă:
Umbra neagră-a smuls pe soața
Din a soțului ei brața,
Din al pruncilor cămin;
I-a născut pe toți în chin,
I-a hrănit la sân pe rând –
I-a privit, voios, crescând, –
Firul gingaș rupt e-acuma:
Dusă-i pe meleag străin,
În a umbrei țara mumă
Cu surâsul ei blajin!
Dusă-i mama grijulie,
O straină vine-n loc;
Fără dragoste, pustie,
Vatra-i stinsă, fără foc.
Clopotul, pân-se răcește,
Fiecare, după plac,
Zburdă, cântă, ciripește,
Ca o pasăre-n copac.
Când apare-o stea,
Munca-n loc să stea.
De vecernie când bate,
Mesterul doar se mai zbate.
Sprinten, se îndreaptă-n grabă
Prin sălbatec crâng drumetul
Spre iubita lui cocioab.
Oile se-ntorc la stână
Behăind,
Și cirezile cornute
Vin mugind,
Înspre staule zorind.
Și, greoi,
Intră carul
Plin de grâne;
Snopi se-adună
Și belșugul le-ncunună
Cu-ale sărbătorii flori.
Iar, pe loc,
Toți secerătorii tineri
Fug la joc.
Și tăcerea
S-a lăsat pe târg și uliți.
Ți sub dulcea raza-a lămpii
Se adună cei ai casei.
Iar orașul
Huruind își trage poarta,
Și în negru se-nvesmântă
Tot pământul.
Însă noaptea-nspăimântă
Doar pe cel nelegiuit.
Cetățeanul cel cinstit
Nu se teme. Reaua piază
Nu-l trezește, nu-l frământă:
Ochiul legii stă de pază.
Sfânta rânduială, bună,
Cei de-o seamă îi adună,
Să trăiască-n voioșie.
Ea cetățile ridică,
Pe sălbatec din pustie
Înspre ceilalți îl îmbie;
Intră-n omenești bordeie
Blânde datini să le deie,
Legământ să le inspire,
Patriei să dea iubire.
Mii de mâini, sârguincioase,
Toate-și dau voioase ghies;
Noi puteri în munci mănoase
Zilnic la iveală ies.
Libertatea ocrotește
Pe stradalnicul breșlaș,
Și-l înfruntă pe trufaș.
Munca pentru noi e lege,
Și ne face fericiți.
Rangul de-l cinstiți în rege –
În noi munca s-o cinstiți.
Pace, dulce
Armonie,
Stați de veghe
Peste-acest întins oraș!
Fie ca nicicând războiul
Cu-ale lui barbare hoarde
Să se-abată
Peste-aceste line văi.
Peste cerul,
Altădată pe-serate
Roșiatec,
Să nu vină-nsângerate
Vâlvătăi de foc sălbatec,
Târguri nimicind și sate.
Forma spargeți-o pe dată.
Scopul și l-a-ndeplinit.
Ochi și suflet se desfată
Când văd lucrul izbutit.
C-un ciocan, pieziș,
Dați în înveliș!
Clopotul când viața prinde,
Forma-n țandări se desprinde.
Doar meșterul, cu mâini dibace,
Va sparge forma la soroc;
Dar, vai, când singur se desface
Și curge bronzu-n val de foc!
Cu tunet mânios razbate
Prin cioburile lutului
Și, ca din hău de iad, abate
Tot ce-ntâlnește-n calea lui.
Când forțe oarbe-și ies din fire,
Nu-i chip de-njghebat zidire;
De-și face singur drum poporul,
Nu poate să-nflorească sporul.
Căci vai! când iasca în cetate
Se strânge și ia foc cândva!
Poporul sfărâmă lacăte
Și drepturi singur el își ia.
Smucesc de-a clopotului funii
Cei răsculați. Și pân-în zări,
Razbate-n locu-mpăcăciunii
Îndemnul cruntei răsturnări.
Egalitate! Libertate!
Cel pașnic cere ajutor.
Se umplu străzi și piețe toate
De bande de omorâtori.
Femeia-i crudă în zavera,
De toate-și bate joc avan,
‘și-nfige colții de panteră
În inimi calde de dușman.
Și tot ce-i sfânt l-înghite hăul,
Domnește duhul cel păgân,
În locul celui bun e răul,
Păcatu-i peste tot stăpân.
Primejdios e leul groaznic,
Mai cruzi sant colții tigrului;
Dar dintre toți, cel mai năpraznic
E omu-n rătăcirea lui.
Vai celor care-n mâini stângace
Dau torta orbului. Nicicum
Nu-i da lumina, dar preface
Orașe, țări întregi în scrum.
Bucuria-n suflet crește:
Ca un aurit pocal
Din găoace se ivește
Miezul luciu de metal.
În al său căuș,
Soare jucăuș
A ivit cununi de laur
Pentru încercatul făur.
Jucați! Jucați
În jurul clopotului horă!
Să-l târnosiți sosit-a ora.
Concordia să-l botezați!
Să sune pentru-ntreaga omenire
Îndemnul cald la dragoste și-unire.
Căci meșterul când l-a turnat
Menirea-aceasta el i-a dat:
Sus, peste viața pământească,
Îmbrățișat de-albastrul cer,
Pe lângă tunet să plutească,
În lumi de stele, grănicer.
Și glasul lui de sus să vină,
Precum al stelelor ocean –
Slăvind creația divină,
Purtând încununatul an.
Vestească doar ce-i veșnic mare
Metalul glasului sonor
Și, ceas de ceas, a lui vibrare
S-ajungă vremea-n falnic zbor.
Prin limba-i soarta glasuiască;
Nepăsător la nenoroc,
Cu dangătu-i să-nsoțească
Al vieții nestatornic joc.
Se pierd și sunete-n tăcere
Și astfel ele ne-amintesc
Că sunetul ca totul piere,
Că-i trecător ce-i pământesc.
Trageți clopotul afară,
Ridicați-l din ungher
În a sunetului țară,
Să se-nalțe spre eter!
Trageți cu avânt!
Se ridcă-n vânt!
Fie crainic de vesti bune!
Pace dangătu-i să sune!

Plecarea Bardului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și tace muza; chipu-i feciorelnic
Cu obrajii-mpurpurați e-n fața ta;
Părerea-ți o așteaptă ea sfielnic:
O va cinsti, dar nu va tremura.
Ce-i bun și drept să prețuiești prielnic,
Nu ce-i înșelător, dorește ea,
Doar cel ce simte-n inimă frumosul
E demn ca să-i aducă ei prinosul.
Vor cântecele-acestea să trăiască
Doar cât răsună-n inimi glasul lor,
Cât vise mai frumoase știu să nască,
Și-nalte-n piept simțirile-n zbor,
Nu vor spre viitor să mai plutească,
Au răsunat și pier cu vremea lor
Născutu-s-au din vraja unei clipe
Și zboară lin pe-a dantului aripe.
E primăvara-n plină înnoire,
Zvâcnește viața tânără-n pământ,
Mireasma de nectar plutește-n fire.
Se umple cerul de voiosul cânt,
Bătrân și tânăr spre nemărginire
Își-nalță al simțirilor avânt.
Se duce primăvara!.. Floarea moare,
Dar viața din sămânța ei răsare.

Copila Din Străini

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-un cătun, pe la Florii,
Venea în orice primăvară,
Cu cele dintâi ciocârlii,
O mândră, tainică fecioară.
Ea nu era născută-n plai,
Nu se știa de unde este,
Și urmele i le pierdeai
La despărțire, far’ de veste.
În sfânta ei apropiere
Era atâta-nsuflețire,
Dar o noblețe, o putere
O-ndepărta de iscodire.
Venea cu fructe și cu flori,
Le aducea din depărtare,
Din câmpii cei mai roditori,
De rouă plini și plini de soare.
Cu drag le împărțea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrâni în cârji și juni vioi
Mergeau spre casa zâmbitori.
Și toți erau bineveniți,
Dar când să plece din cătun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiți.

Chezășia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La Dionis tiranul se strecoară
Moros cu un pumnal sub mantă;
Zbirii îl prind însă în bântă.
– Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară
Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.
– Să scap orașul nostru de un tiran feroce!
– Pedeapsa ta să fie țintirea-n laț pe cruce.
– Eu sunt – zise Moros – să mor pregătit
Căci viața nu-i viață de mila-ți mi-o-nchină.
Te rog însă, dacă ai inimă creștină,
Trei zile să-mi dai, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Îți las un prieten chezaș în locul meu;
De nu m-oi întoarce dă-l morții, e al tău!.
Surâde tiranul cu zâmbet hain,
Tace o clipă apoi îi spune:
– Trei zile îți dau pân’ soarele apune,
De nu ești aici și timpu-i deplin
Fugind de pedeapsă, de moarte și chin,
Îl dau morții-n cruce cum s-a arvunit
Iar tu vei fi liber, căci el a plătit.
El merge la prieten: – Sunt pregătit
A-mi plăti pe cruce toate
Faptele-ntru libertate.
Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Pân’ m-oi întoarce eu, te rog,
Rămâi în locul meu zălog.
Prietenul, tăcut, în brațe-l prinde
Și se predă tiranului orbește
În timp ce Moros drumu-și pregătește.
Când ziua a treia din zori se desprinde
Soarele, sora e dată. La drum se întinde
Cu frica în suflet să nu întârzie
Sorocul de care atârnă o frăție.
Începe să plouă, puhoaie de apă
Se zbat între maluri și nu contenesc,
Pârâul se umflă, un iad pământesc
Din matca firească a vadului scapă
Și hordele lumii cu vuiet adapă.
Podul se rupe răcnind destrămat
Și piere-n adâncuri cu scrâșnet turbat.
Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă
O luntre-n talazuri, pe maluri să ducă,
Coșmar este totul și el o nălucă.
Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă
Nu contenește, nu-i cer, nu e soare,
Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.
Puhoiu-și sporește pornirea turbată
Și valuri imense pământu-l înec
Ca veșnicul clipei ce-n ore se-ntrec.
Frica îl ține, curaju-l îmbată,
Speranța-l împinge în apa-nspumată,
Înoată cu moartea, înoată mereu
Și speră că-n ceruri îl vede un zeu.
Ajunge la mal din milă cerească,
Dar pașii pierduți vor timpul să-i fure.
Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure
Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească,
De bani și de viață să îl tâlhărească.
Timpul îl mână, tâlharii îl țin,
Orașu-i departe, sorocu-i deplin.
– Ce vreți – îi întreabă de frică pătruns –
Nu am decât viața, vă rog a-nțelege,
Și ea aparține tiranului rege.
Le vede pornirea și știe răspuns:
În ceată se aruncă și primul ajuns
Cade lovit, alți doi secerați,
Iar ceilalți la fugă o-ntind speriați.
Soarele arde, pârjolul îl doare,
Lovit de-osteneală genunchii nu-l țiu.
Își cară povara târâș prin pustiu:
– O, Doamne! M-ai scos din vâltoare,
Din mâna tălhară a crudelor fiare
Și acuma mă lași în pustiu părăsit?
De ce-mi iei puterea, acum, la sfârșit?.
Ascultă!.. Un clinchet de-aramă
Răspunde tăcerii cu sursur aprins,
Ridică privirea și vede surprins
Izvorul ce curge sfios de pe coamă
De stâncă golașă. Ajunge în goană
Clipirea de viață. Oasele frânte
Și le odihnește în undele sfinte.
Soarele aruncă prin pomi raze care
Semețe-și întind spulberarea în vânt
Și nasc umbre, monștrii, pe sterpul pământ.
El vede doi oameni grăbiți pe cărare
Și vrea să dispară, dar totul îl doare;
Aude unul zicând cum se duce:
– Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.
Frica-i dă aripi și fuge uitând
Durerile-n oasele frânte.
Orașul apune în razele crunte
Lucindu-și creneluri moarte în vânt.
În față-i apare sluga, fugind,
Acesta se-oprește de spaimă lovit
Văzându-și stăpânul și-i spune-ngrozit:.
– Venirea-ți târzie e stigma de moarte
Ce-l ține cu clipă ce trece ca-n clește,
Deci fugi cât e timp și nu te oprește.
Oră de oră prin vise deșarte
Privirea de zare nu vru a-și desparte,
Tiranul batjocuri în față-i aruncă,
Dar fruntea speranței nu i se încruntă.
– De sunt prea târziu și cerul a vrut
Blestemul a împlini și să-l pedepsească
Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,
Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut
Că unui prieten cuvânt e vândut,
Să osândească doi în nedreptate
Ș-apoi să creadă în fidelitate.
Soarele apune la porți când se oprește
Și crucea înaltă și gloata o vede
Ce-și zgârie ochii. Turbat se repede,
Drum prin mulțime-și croiește;
Ajunge sfârșit.. strigând se oprește:
– Pe mine m-atârnă pe cruce
Și lasă-l pe el a se duce!.
Tumultul se-oprește și gloata-i mirată.
În brațe se prind cei doi cu iubire
Și plâng de durere și de fericire.
Nu-s ochi fără lacrimi, mulțimea-i mișcată.
Regele află minunea-ntâmplată,
În suflet i se aprinde un strop de omenie
Și dă poruncă cei doi ca să vie.
Mirat îi admiră de sus, dar învins,
Apoi le vorbește: – Ați reușit
Inima de mi-ați robit,
Credința nu este o vorbă în vânt.
Luați-mă prieten la voi sub legământ,
Al treilea să fiu între voi, eu vă rog,
Chezaș până la moarte, tovarăș și zălog.

Frumoasa Din Străini

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Venea în prag de primăvară
La bieți pastori, cu bune vești,
Când vesel ciocârlia zboară,
O fată mândră din povești.
De unde vine mândra fată,
Meleagul nimeni nu-i știa;
Și urma-i se pierdea de-ndată
Ce bun-rămas venea să-și ia.
Simțeau o caldă bucurie
În preajma lor când o știau,
Dar de nespusa-i măreție
Ei, stingheriți, se-ndepărtau.
Ducea cu ea și rod și floare –
Pe alt tărâm au răsărit,
Sub alte mângâieri de soare,
Într-alt ținut, mai fericit.
Cu flori și roade dulci în poală,
Îi dăruia pe toți cu drag;
Nu rămânea cu mâna goală
Nici un copil, nici un moșneag.
Era bine-venit oricine –
Dar dă îndrăgostiților
Tot ce avea mai bun cu sine:
Cea mai frumoasă dintre flori.

Idealurile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să pleci vrei de la mine oare
Cu-a tale plasmuri de ieri,
Să zbori pe veci, neîndurătoare,
Cu bucurii și cu dureri?
Nimic nu-i chip să te reție,
O, vreme-a vieții aurii?
Zadarnic! Valul te îmbie
Spre marile de veșnicii.
Pe-a tinereții căi vrăjite
S-au stins acum vioioșii sori;
O, idealuri risipite,
Ce-n suflet îmi stârneați fiori!
Credința mea de altădată
În tot ce-n vis am zămislit,
A căzut asprimii vieții pradă,
Cu tot ce-am dumnezeit.
Precum în strânsa-mbrățișare
Pygmalion, de dor cuprins,
În marmura fără suflare
Simțiri aprinse a încins.
La fel eu gingașa natură
Am îndrăgit-o de demult,
I-am dat răsuflare și căldură,
Din pieptu-mi de poet le-am smult.
Și-mpărțind graiul l-a deprins,
Sărutul dragostei redându-mi,
Ea tâlcul inimii l-a prins;
Se-nsuflețiseră – pom și floare.
Și-n șipot argintiu un cânt,
Chiar pietrelor dădu ardoare
Al vieții-mi tineresc avânt.
Simțeam în piept îndemn navalnic
Un univers să-nfirip,
Să iasă-n largul vieții, falnic,
Cu fapta, vorba, cântec, chip.
Această lume, cât de mare,
Părea un mugur ne-mplinit,
Dar prea puțin a dat în floare
Acest puțin, mic și zgârcit!
Ce sprinten se-avânta flăcăul
Mânat de-un vis rătăcitor,
Când neștiind ce-i grija, răul,
Pe-al vieții drum pornea în zbor!
Spre calea stelelor să-l poarte
Nu șovăia-ndrăznețul gând;
Nimic prea sus, nici prea departe
S-oprească-al zborului avânt.
Ușor e-urcușul tinereții,
Nimic nu-i prea anevoios!
O poartă-n danț, caleașca vieții,
Și-o-nsoțesc în pas voios:
Răsplata dulce a iubirii,
În nimb de stele-al faimei mit,
Cununa scumpă-a fericirii
Și adevărul însorit.
Dar vai! însoțitorii, ca și
Tot ce-n viață-i efemer,
Își-ntorc cu necredință pașii,
Și unii după alții pier.
Norocu-i învățat să zboare,
Zadarnic e-al științei dor,
Al adevărurilor soare
E-ascuns de-al îndoielii nor.
Văzu-i al faimei nimb de stele
Pe-o frunte-ngustă, pângărit.
Vai! mugurii iubirii mele,
Prea scurt rastimp ați viețuit!
Spre tot mai părăsite locuri
Duceau tăcutele poteci,
Abia mai licăreau pe-alocuri
Nădejdi pe drumurile reci.
Din ceața ceea gălăgioasă
Rămâne oare cineva,
Să mă-nsoțească-n trista casă,
Nădejde și puteri să-mi dea?
Prietenie – mâini blajine,
Ce-atâtea răni mi-ai vindecat,
Ce-ai dus al vieții greu cu mine –
De timpuriu eu te-am aflat.
Prieteniei stai alături,
Tu, muncă prea slăvit tărâm,
Furtunile din piept le-nlături,
Clădești încet – dar nu dărâmi,
Ea-n schela veșniciei poartă
Nisipul trudei, fir cu fir, –
Cu clipe, zile, ani, îți iartă
Din cartea vieții- al vremii bir.

Două Din Maximele Lui Confucius

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pașii vremii de trei feluri sunt:
Șovăielnic vine viitorul,
Ca săgeata-și ia prezentul zborul,
Veșnic trecutul pe pământ.
Nici un izvor nu-i tulbură popasul
Când, zăbavnic, se oprește-n loc,
Nici o teamă nu-i retează pasul
Când sosește-al zborului soroc.
Nici descântec, nici păreri de rău
Nu îl pot clinti din locul său.
Fericit și înțelept de vrei
Drumul vieții pașnic să-l închei,
Celui șovăielnic cere-i sfat.
Nu ți-l face-unealtă niciodat’.
Să nu-ți faci prieten din cel zornic,
Nici dușman să-ți faci din cel statornic.

II.
Spațiul în trei măsuri se-ntinde:
Către depărtări lungimea tinde,
Și lărgimea curge-n infinit,
Adâncimea e-n nemărginit,
Nici un fund în sânu-i nu cuprinde.
Ia la toate trei mereu aminte:
Tinde-ncetat tot înainte;
De-obosești în drum, nici o oprire,
Dacă năzui spre desăvârșire;
În lărgime tu te desfășoară,
Lumea-n fața ta de vrei să apară;
Să cobori apoi în adâncime,
Tâlcul existenței să te-anime.
Cu dîrzenie țelul l-ai ajuns,
Doar belșugul duce la lumină,
În abis e adevăru-ascuns.

Hector și Andromache

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

ANDROMACHE
Vrea Hector în vecie să meargă de la mine,
Unde Ahil cu-a sale neapropiate mâne
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvăța copilul-ți în vremea viitoare
S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare,
Când Orcu-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți?

ECTOR
Femeie scumpă mie, tu lacrimile seacă!
După bătaia cruntă dorința mea ea pleacă,
Aceste brațe apar Pergamu-amenințat.
Și-n lupta pentru sfinte a zeilor cămine
Eu cad, mântuitorul al patriei și-n fine
Cobor la râul stigic de glorie urmat.

ANDROMACHE
O, n-o să mai aud eu a armelor vuire
Și fieru-ți în portale va zace-n lenevire,
Marea lui Priam vița d-eroi s-o nimici.
Vei merge unde ziua etern nu mai lumina,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,
Colo unde amorul-ți în Lethe va muri.

ECTOR
Orice dorință-n mine, în mine-orice gândire,
Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuțire,
Dar nu și-al meu amor.
Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,
Încinge-mi a mea spadă și doliul îți lasă!
Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.