Friedrich Von Schiller – Cântec Despre Clopot

Hai! putem porni turnatul;
Zimții crestăturii-s buni.
Dar, precum ne este datul,
Mai întâi vin rugăciuni!
Dopul-i scos din loc?
Fie cu noroc!
Fumegând, țâșnește-afară
Bronzu-nvăluit în pară.
E focul binefăcător,
De-l stăpânești ți-e ajutor:
Căci tot ce-n trudă-nfăptuiești,
E darul forței lui cerești;
Dar vai! când forțele cerești
Se smulg, se sfărâmă din clești,
Când fiul liber al naturii
Darâmă stăvililor murii!
Vai, când prăpădelnic vine
Și când crește-nencetat!
Străzi întregi de lume pline
Mistuie în lung și-n lat,
Căci stihiile-s haine
Cu ce omul a durat.
Dintre nouri
Ploaia cade
Și dă roade;
Tot din nori cade zalud
Trăsnet crud.
E alarmă!
Cum se-nmoaie
Ceru-n sânge!
Nu-i a zorilor văpaie!
Cum se strânge
Lumea-n stradă,
Toți grămadă!
Cresc coloane-nvolburate,
Focul peste străzi se-abate
Și ca vântul le străbate;
Ca din hăul de cuptoare
E-a văzduhului dogoare,
Geamuri sparte, grinzi trosnesc,
Prunci și mame rătăcesc,
Țbiară vite,
Năucite,
Printre ziduri prăbușite,
Fuge omul de urgie,
Noaptea-i toată o făclie.
Lanț, din mână-n mână, iute.
Pe-ntrecute,
Trec gălețile;pâraie,
Curg pe-acoperiș șuvoaie,
Vântul mâna-o vâlvătaie
Și, urlând, îi face drum
Să prefacă totu-n scrum:
Rodu-uscat îl arde-n pară,
Stâlpii-n flăcări îi doboară
Și, de parcă-ar vrea să ducă
Toată vlagă țarinei,
Smulge totu-n goana ei,
Zboară-n cer ca o nălucă-n
Nesfârșit!
Uluit,
Omul, de puteri lipsit,
Vede roada-agonisirii
Toată-n ghiarele pieirii.
Pustit
E pământul,
Un bârlog ce-l bate vântul.
În orbitele ferestrei
E doar groaza.
Numai norii trec să vază
Ce e jos.
Și apoi,
Înspre glie
– acum pustie,
Cată omul înapoi –
Și, vioi,
El ia toiag de pribegie.
Oricât pârjolul i-a răpit,
Îi este inima-mpăcată:
Își numără cei dragi – și iată!
Nici unu-n flăcări n-a pierit.
Primitoare este huma
Și tiparu- i împlinit.
Vom vedea noi oare-acuma
Lucrul nostru răsplătit?
Oare ce-am turnat
Nu s-a revărsat?
Oare, tot trăgând nădejde,
Nu ne paște vreo primejde?.
Noi gliei dragi îi dăm să crească
Ce mâna noastră-a plăsmuit;
Sămânța vreun plugar trudit
Îi dă, sperând să încolțească,
De cerul sfânt blagoslovit.
Ci noi păstrăm, jelind, sub glie
Semințe scumpe. Și-ntr-o zi,
Nădăjduim ca din sicrie
Un blând destin le va-nflori.
Sună un clopot
Dangat rar,
Cântec sumbru,
Funerar,
Și-nsotește cântul lui de jale
Un drumet pe ultima lui cale.
Vai, soția e, iubita,
Vai, e mama credincioasă:
Umbra neagră-a smuls pe soața
Din a soțului ei brața,
Din al pruncilor cămin;
I-a născut pe toți în chin,
I-a hrănit la sân pe rând –
I-a privit, voios, crescând, –
Firul gingaș rupt e-acuma:
Dusă-i pe meleag străin,
În a umbrei țara mumă
Cu surâsul ei blajin!
Dusă-i mama grijulie,
O straină vine-n loc;
Fără dragoste, pustie,
Vatra-i stinsă, fără foc.
Clopotul, pân-se răcește,
Fiecare, după plac,
Zburdă, cântă, ciripește,
Ca o pasăre-n copac.
Când apare-o stea,
Munca-n loc să stea.
De vecernie când bate,
Mesterul doar se mai zbate.
Sprinten, se îndreaptă-n grabă
Prin sălbatec crâng drumetul
Spre iubita lui cocioab.
Oile se-ntorc la stână
Behăind,
Și cirezile cornute
Vin mugind,
Înspre staule zorind.
Și, greoi,
Intră carul
Plin de grâne;
Snopi se-adună
Și belșugul le-ncunună
Cu-ale sărbătorii flori.
Iar, pe loc,
Toți secerătorii tineri
Fug la joc.
Și tăcerea
S-a lăsat pe târg și uliți.
Ți sub dulcea raza-a lămpii
Se adună cei ai casei.
Iar orașul
Huruind își trage poarta,
Și în negru se-nvesmântă
Tot pământul.
Însă noaptea-nspăimântă
Doar pe cel nelegiuit.
Cetățeanul cel cinstit
Nu se teme. Reaua piază
Nu-l trezește, nu-l frământă:
Ochiul legii stă de pază.
Sfânta rânduială, bună,
Cei de-o seamă îi adună,
Să trăiască-n voioșie.
Ea cetățile ridică,
Pe sălbatec din pustie
Înspre ceilalți îl îmbie;
Intră-n omenești bordeie
Blânde datini să le deie,
Legământ să le inspire,
Patriei să dea iubire.
Mii de mâini, sârguincioase,
Toate-și dau voioase ghies;
Noi puteri în munci mănoase
Zilnic la iveală ies.
Libertatea ocrotește
Pe stradalnicul breșlaș,
Și-l înfruntă pe trufaș.
Munca pentru noi e lege,
Și ne face fericiți.
Rangul de-l cinstiți în rege –
În noi munca s-o cinstiți.
Pace, dulce
Armonie,
Stați de veghe
Peste-acest întins oraș!
Fie ca nicicând războiul
Cu-ale lui barbare hoarde
Să se-abată
Peste-aceste line văi.
Peste cerul,
Altădată pe-serate
Roșiatec,
Să nu vină-nsângerate
Vâlvătăi de foc sălbatec,
Târguri nimicind și sate.
Forma spargeți-o pe dată.
Scopul și l-a-ndeplinit.
Ochi și suflet se desfată
Când văd lucrul izbutit.
C-un ciocan, pieziș,
Dați în înveliș!
Clopotul când viața prinde,
Forma-n țandări se desprinde.
Doar meșterul, cu mâini dibace,
Va sparge forma la soroc;
Dar, vai, când singur se desface
Și curge bronzu-n val de foc!
Cu tunet mânios razbate
Prin cioburile lutului
Și, ca din hău de iad, abate
Tot ce-ntâlnește-n calea lui.
Când forțe oarbe-și ies din fire,
Nu-i chip de-njghebat zidire;
De-și face singur drum poporul,
Nu poate să-nflorească sporul.
Căci vai! când iasca în cetate
Se strânge și ia foc cândva!
Poporul sfărâmă lacăte
Și drepturi singur el își ia.
Smucesc de-a clopotului funii
Cei răsculați. Și pân-în zări,
Razbate-n locu-mpăcăciunii
Îndemnul cruntei răsturnări.
Egalitate! Libertate!
Cel pașnic cere ajutor.
Se umplu străzi și piețe toate
De bande de omorâtori.
Femeia-i crudă în zavera,
De toate-și bate joc avan,
‘și-nfige colții de panteră
În inimi calde de dușman.
Și tot ce-i sfânt l-înghite hăul,
Domnește duhul cel păgân,
În locul celui bun e răul,
Păcatu-i peste tot stăpân.
Primejdios e leul groaznic,
Mai cruzi sant colții tigrului;
Dar dintre toți, cel mai năpraznic
E omu-n rătăcirea lui.
Vai celor care-n mâini stângace
Dau torta orbului. Nicicum
Nu-i da lumina, dar preface
Orașe, țări întregi în scrum.
Bucuria-n suflet crește:
Ca un aurit pocal
Din găoace se ivește
Miezul luciu de metal.
În al său căuș,
Soare jucăuș
A ivit cununi de laur
Pentru încercatul făur.
Jucați! Jucați
În jurul clopotului horă!
Să-l târnosiți sosit-a ora.
Concordia să-l botezați!
Să sune pentru-ntreaga omenire
Îndemnul cald la dragoste și-unire.
Căci meșterul când l-a turnat
Menirea-aceasta el i-a dat:
Sus, peste viața pământească,
Îmbrățișat de-albastrul cer,
Pe lângă tunet să plutească,
În lumi de stele, grănicer.
Și glasul lui de sus să vină,
Precum al stelelor ocean –
Slăvind creația divină,
Purtând încununatul an.
Vestească doar ce-i veșnic mare
Metalul glasului sonor
Și, ceas de ceas, a lui vibrare
S-ajungă vremea-n falnic zbor.
Prin limba-i soarta glasuiască;
Nepăsător la nenoroc,
Cu dangătu-i să-nsoțească
Al vieții nestatornic joc.
Se pierd și sunete-n tăcere
Și astfel ele ne-amintesc
Că sunetul ca totul piere,
Că-i trecător ce-i pământesc.
Trageți clopotul afară,
Ridicați-l din ungher
În a sunetului țară,
Să se-nalțe spre eter!
Trageți cu avânt!
Se ridcă-n vânt!
Fie crainic de vesti bune!
Pace dangătu-i să sune!