Friedrich Von Schiller – Chezășia

La Dionis tiranul se strecoară
Moros cu un pumnal sub mantă;
Zbirii îl prind însă în bântă.
– Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară
Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.
– Să scap orașul nostru de un tiran feroce!
– Pedeapsa ta să fie țintirea-n laț pe cruce.
– Eu sunt – zise Moros – să mor pregătit
Căci viața nu-i viață de mila-ți mi-o-nchină.
Te rog însă, dacă ai inimă creștină,
Trei zile să-mi dai, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Îți las un prieten chezaș în locul meu;
De nu m-oi întoarce dă-l morții, e al tău!.
Surâde tiranul cu zâmbet hain,
Tace o clipă apoi îi spune:
– Trei zile îți dau pân’ soarele apune,
De nu ești aici și timpu-i deplin
Fugind de pedeapsă, de moarte și chin,
Îl dau morții-n cruce cum s-a arvunit
Iar tu vei fi liber, căci el a plătit.
El merge la prieten: – Sunt pregătit
A-mi plăti pe cruce toate
Faptele-ntru libertate.
Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Pân’ m-oi întoarce eu, te rog,
Rămâi în locul meu zălog.
Prietenul, tăcut, în brațe-l prinde
Și se predă tiranului orbește
În timp ce Moros drumu-și pregătește.
Când ziua a treia din zori se desprinde
Soarele, sora e dată. La drum se întinde
Cu frica în suflet să nu întârzie
Sorocul de care atârnă o frăție.
Începe să plouă, puhoaie de apă
Se zbat între maluri și nu contenesc,
Pârâul se umflă, un iad pământesc
Din matca firească a vadului scapă
Și hordele lumii cu vuiet adapă.
Podul se rupe răcnind destrămat
Și piere-n adâncuri cu scrâșnet turbat.
Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă
O luntre-n talazuri, pe maluri să ducă,
Coșmar este totul și el o nălucă.
Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă
Nu contenește, nu-i cer, nu e soare,
Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.
Puhoiu-și sporește pornirea turbată
Și valuri imense pământu-l înec
Ca veșnicul clipei ce-n ore se-ntrec.
Frica îl ține, curaju-l îmbată,
Speranța-l împinge în apa-nspumată,
Înoată cu moartea, înoată mereu
Și speră că-n ceruri îl vede un zeu.
Ajunge la mal din milă cerească,
Dar pașii pierduți vor timpul să-i fure.
Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure
Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească,
De bani și de viață să îl tâlhărească.
Timpul îl mână, tâlharii îl țin,
Orașu-i departe, sorocu-i deplin.
– Ce vreți – îi întreabă de frică pătruns –
Nu am decât viața, vă rog a-nțelege,
Și ea aparține tiranului rege.
Le vede pornirea și știe răspuns:
În ceată se aruncă și primul ajuns
Cade lovit, alți doi secerați,
Iar ceilalți la fugă o-ntind speriați.
Soarele arde, pârjolul îl doare,
Lovit de-osteneală genunchii nu-l țiu.
Își cară povara târâș prin pustiu:
– O, Doamne! M-ai scos din vâltoare,
Din mâna tălhară a crudelor fiare
Și acuma mă lași în pustiu părăsit?
De ce-mi iei puterea, acum, la sfârșit?.
Ascultă!.. Un clinchet de-aramă
Răspunde tăcerii cu sursur aprins,
Ridică privirea și vede surprins
Izvorul ce curge sfios de pe coamă
De stâncă golașă. Ajunge în goană
Clipirea de viață. Oasele frânte
Și le odihnește în undele sfinte.
Soarele aruncă prin pomi raze care
Semețe-și întind spulberarea în vânt
Și nasc umbre, monștrii, pe sterpul pământ.
El vede doi oameni grăbiți pe cărare
Și vrea să dispară, dar totul îl doare;
Aude unul zicând cum se duce:
– Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.
Frica-i dă aripi și fuge uitând
Durerile-n oasele frânte.
Orașul apune în razele crunte
Lucindu-și creneluri moarte în vânt.
În față-i apare sluga, fugind,
Acesta se-oprește de spaimă lovit
Văzându-și stăpânul și-i spune-ngrozit:.
– Venirea-ți târzie e stigma de moarte
Ce-l ține cu clipă ce trece ca-n clește,
Deci fugi cât e timp și nu te oprește.
Oră de oră prin vise deșarte
Privirea de zare nu vru a-și desparte,
Tiranul batjocuri în față-i aruncă,
Dar fruntea speranței nu i se încruntă.
– De sunt prea târziu și cerul a vrut
Blestemul a împlini și să-l pedepsească
Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,
Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut
Că unui prieten cuvânt e vândut,
Să osândească doi în nedreptate
Ș-apoi să creadă în fidelitate.
Soarele apune la porți când se oprește
Și crucea înaltă și gloata o vede
Ce-și zgârie ochii. Turbat se repede,
Drum prin mulțime-și croiește;
Ajunge sfârșit.. strigând se oprește:
– Pe mine m-atârnă pe cruce
Și lasă-l pe el a se duce!.
Tumultul se-oprește și gloata-i mirată.
În brațe se prind cei doi cu iubire
Și plâng de durere și de fericire.
Nu-s ochi fără lacrimi, mulțimea-i mișcată.
Regele află minunea-ntâmplată,
În suflet i se aprinde un strop de omenie
Și dă poruncă cei doi ca să vie.
Mirat îi admiră de sus, dar învins,
Apoi le vorbește: – Ați reușit
Inima de mi-ați robit,
Credința nu este o vorbă în vânt.
Luați-mă prieten la voi sub legământ,
Al treilea să fiu între voi, eu vă rog,
Chezaș până la moarte, tovarăș și zălog.