Dimitrie Anghel – Versuri.pro

Aleasa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

S-a deșteptat prisaca din poiană
Subt uriașul clopot de azur,
Și sună tot cuprinsul dimprejur,
De-ai spune că o harpă-eoliană
E aninată undeva de-un ram.
De-ar fi să stai nesigur la răscruce,
Căci pretutindeni murmurul l-auzi,
Asemeni unui tainic călăuz,
Te cheamă, te îmbie și te duce,
Fără să vrei, al florilor parfum.
Poiana pare-o uriașă floare,
Ce schimbă curcubeie de culori,
Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,
Din care ies scântei rătăcitoare
Ce se aprind în aer și dispar.
Ca niște temple în miniatură
Ce ar serba un cult misterios,
În raiu-acesta-atâta de frumos
Lăsat anume parcă de natură,
Stau albii stupi subt streșinele lor.
Neobosite-aleargă în lumină
Albinele zburând din loc în loc,
Acum se-nclină-un fir de siminoc,
Acum se-nalță galben-o sulcină,
Și mursa-n aur se preschimbă-ncet.
Dar iată că pe-un urdiniș apare
Aleasa între-atâtea mii de vieți,
Și trântorii amanți de soare beți
Simțind imperioasa ei chemare,
Tresar prelung din somnolența lor.
Din urdiniș zburând ea scrie-o dungă,
Un fulger de beteală în senin,
Și cetele de miri cu freamăt vin,
Și-n urma ei se-nșiră și s-alungă,
Dar ea se-nalță-n slavă tot mai sus.
Mai sus se-nalță tot mai sus, și-n goană,
Se luptă mirii s-o ajungă-n zbor,
Dar ea-i un punct de aur mișcător,
Și-un punct e și prisaca din poiană,
O floare scuturată dintr-un ram.
Treptat se farmă ceata lor rărită,
S-abat din drum cei fără de puteri,
Și-n prăvălirea răpedei căderi,
Cu jind revăd scânteia urmărită
De unul singur din alaiu-ntreg.
Acela unul are pe regină,
Dar după clipa asta de amor
Ea se coboară domolită-n zbor,
Iar el recade-n marea de lumină
Subt uriașul clopot de azur.

Scrisoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Îți scriu, să știi că toate-s așa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâini.
Și iată evantaiul și mica ta oglindă,
Oglinda, cea mai bună prieten-a femeii,
Ea cere poate-atâtea secrete să surprindă
Când ușile-s sub paza neîndurat-a cheiei.
Și-afară de aceste, e-un miros blând de floare
Ce rătăcește, încă… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Mărindu-mi întristarea cu două amintiri.
Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie
E-așa ursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ș-acuma trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…

În Grădină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde..
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plămânde!
Râd în grămadă ; flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.
Sfioase-s bolțile spre seară, și mai sfioasă-i iasomia :
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare stinsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.
Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :
Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă,
Ș-un chip bălan lângă-o fereastră răsare-n fulger și se stinge..
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.
Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale..
Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale.

Curcubeul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.
Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.
Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti..
Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

Liniște

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cât de sfioasă crește noaptea, palidă-n cet din scară-n scară
Și câtă liniște se lasă; pe cer grămézile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă și scânteie ca un ban nou într-o comoară.
Lângă habuz, leandrul fraged din când în când aruncă-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, când își reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurând se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare.
Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopțile de Sânziene,
Când crinii albi pornesc pe drumuri feriți de orice ispită,
Iar eu, pășindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Câmpiilor Elizeene.
În slavă brațele-amândouă le-nalț atunci, și-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pământul și-i mulțumesc, simțind în mine
Nădejdea tinereții mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde și scânteie ca un an nou într-o comoară.

Marina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

O, mare iubită! Ce bună amică ești tu cu poeții!
Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lângă pupă.
Viu aeru-mi umflă plămânii de parc-aș sorbi dintr-o cupă
Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieții!.
Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plâns altădată,
Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăși — mărgele de sare!
Ce altă dovadă mai vie că matca-ți adânc zbuciumată
E albia primordială a vieții, o, tainică mare?.
Ce giulgiu imens peste-un leagăn strâng apele verzi mișcătoare,
Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul!
În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,
Că-s una cu apele mării și una sunt cu seninul!.
Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, și cine
În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,
N-ar crede c-așa limpezime l-ascunde atâta de bine
Precum îți învăluie taina imensul tău giulgiu de ape!.
Și gândul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării,
Ce splendidă-mi pare această albastră și unică oră!
O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aș putea o ancoră,
Ce vesel aș da pe vecie tot restul vieții uitării!

Florile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romănițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toată a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, – ici scânteie
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă..
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țeasă nalbei un cuib din tort de promoroacă!.
Slavă! căci tristă-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și cu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!

Metamorfoza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…
Și se făcea că fără voie trăiam acum o viață nouă:
Eram și eu un crin ca dânșii, și-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.
Visând, trăiam cu ei acuma, și-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta șagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine și caldă inima și bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc și eu pământul.
Când făr’ de veste-o mână pală, mișcându-și umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forțe necunoscute și fatale,
S-a-ntins vrăjmașă să mă frângă, — ș-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniștea odăii tale.
Muream din nou, dar când trudită făcându-ți brațele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu fața calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună
În căutarea altei forme desăvârșite și eterne.

Ex-Voto

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Păşeşte-ncet, să nu deştepţi tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Şi-ascunde-ţi bucuria ori durerea,
Să te presimt abia, să nu te ştiu,
Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu.
Căci pe-al tău suflet mândru, orişicum,
O clipă-am fost stăpân. Păşeşte-ncet.
Nu turbura nici praful de pe drum.
Un clopot e un suflet de poet.
Nici rochia-ţi foşnind să nu-l atingă,
Să nu se redeştepte un regret.
Acum când izbutise să se-nvingă
Şi gândurile vechi să şi le-adune,
O, lasă-l în tăcere să se stingă:
Păşeşte-ncet. nici un cuvânt nu spune.
Căci de-ai vorbi, ca de subt bolţi profunde
De pretutindeni, ca să mă răzbune,
Ecouri mustrătoare ţi-ar răspunde.

Cum Cântă Marea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.
Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, căutând pe-ncetul să mă deprind cu ele.
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.
Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare.
Și-acum, ca sub imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete.
Își trâmbiță mânia, iar miile-i de crește
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,
Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.