Îți scriu, să știi că toate-s așa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâini.
Și iată evantaiul și mica ta oglindă,
Oglinda, cea mai bună prieten-a femeii,
Ea cere poate-atâtea secrete să surprindă
Când ușile-s sub paza neîndurat-a cheiei.
Și-afară de aceste, e-un miros blând de floare
Ce rătăcește, încă… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Mărindu-mi întristarea cu două amintiri.
Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie
E-așa ursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ș-acuma trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…
Sensul versurilor
O scrisoare către o persoană absentă descrie starea casei și a celui care scrie, pline de amintiri și melancolie. Autorul se simte pierdut și singur, ca un paznic într-un muzeu al propriului trecut.