Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde..
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plămânde!
Râd în grămadă ; flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.
Sfioase-s bolțile spre seară, și mai sfioasă-i iasomia :
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare stinsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.
Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :
Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă,
Ș-un chip bălan lângă-o fereastră răsare-n fulger și se stinge..
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.
Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale..
Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri melancolice dintr-o grădină, unde parfumul florilor aduce înapoi imagini ale trecutului. Garoafa simbolizează o pierdere sau o cicatrice emoțională persistentă.