Cecilia Meireles – Versuri.pro

Mulțime

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mai ca undele oceanului
și mai ca norii înaltelor vânturi,
curge mulțimea.
Mai ca focul între uscăciuni,
lunecă luminoase, fluturânde, vălurite
vestminte,
val după val,
cu falduri, șireturi și vârfuri clătinate
de împestrițate turbane.
Încotro se îndreaptă acești pași grăbiți, Bhai?
Spre ce tâlnire? Spre ce chemare?
Spre care locuri? Spre care țel?
Iar noi, Bhai, ce păream a sta pe loc,
oare nu vom fi fiind și noi în mișcare,
în tumult, în grabă și fugă, Bhai,
ecunoscând motivul, nici menirea,
tot mai departe,
precum apa, precum norul, precum focul?
Cine ne-așteaptă, Bhai,
cine ne-o da alinare, cine ne-o da adăpost,
cine ne-o trece pe noi orbii,
pe noi năucii și rătăciții,
prin zidul timpului?

Cântecul IV (Cantico IV)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O teamă ai: că te vei sfârși.
Nu vezi că zilnic te sfârșești.
Că mori în amor.
În tristețe.
În dubii.
În dorințe.
Că te înnoiești zilnic.
În amor.
În tristețe.
În dubii.
În dorințe.
Că ești mereu altul.
Mereu același.
Că vei muri la etăți incredibile.
Până ți s-o pierde teama de a muri.
Și atunci vei fi etern.
(1939)

Plaja Din Capătul Lumii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În locul acesta de-arină,
ce nu e nici mare, nici tină,
veniți să cântăm.
Oh, noapte, oh, singurătate,
sub stelele tainelor toate,
dar ce să cântăm?
Când umbrele noastre pe plajă
în apă și-n cer se degajă
sunt noapte? sunt val?
Iar cântul și visul aceste
zadarnic și van ce nu este
vor ști în final?
Și totuși, cântând coborâm
acest imposibil tărâm
la limita mării și-a humii.
E plaja din capătul lumii
pe care ne va fi rămas
nici umbră, nici glas.
(1961)

Harta Inutilă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Câte lucruri mi-au părut sublime,
demne de lacrimi abundente!
Care erau?
Îmi amintesc lacrimile
şi introspectele podişuri
prin care-şi săpau albia.
Dar fără nume rămân aceste râuri.
Înăbuşite şi surpate, pierdute rămân.
Mai mari decât cele plânse
erau lacrimile ce le plângeau.
Iar imaginea lor, privind îndărăt,
e solitudinea curgând fără sens:
hartă inutilă ce lepădăm
în marginea drumului,
în lungul periplu
spre nicăieri.

Nu Trebuie Să Uităm Nimic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu trebuie să uităm nimic:
nici robinetul deschis, nici focul aprins,
nici surâsul pentru sărmani,
nici ruga neîncetată.
Nu trebuie să uităm a privi fluturii nou apăruţi,
nici cerul dintotdeauna.
Ce trebuie să uităm e chipul nostru,
numele nostru, vocea noastră, pulsul nostru.
Trebuie uitată ziua cu actele cotidiene,
uitată ideea de recompensă şi glorie.
Ce trebuie cu necesitate e să fim ca şi când nu am mai fi,
vegheaţi de ochi proprii,
autoseveri.
Restul nu ne aparţine.

Sugestie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De-ar fi toate așa:
senine, placide, fidele.
Ca floarea, ce se împlinește
și nu-ntreabă.
Ca unda, ce se-avântă
fără vreun interes.
Ca luna, ce-i cuprinde egal
pe vivacii înamorați
și pe soldații dezviețuiți.
Ca aerul acestei nopți,
susurând mut,
plin de renașteri și petale.
Ca piatra inertă, ce-și poartă
întârziatul destin.
Și nu diferit de norul de pe cer,
vaporos și fermecător,
ce din nefacere-i făcut.
Tot așa cicada mistuindu-se-n cântări,
tot așa cămila rumegându-și solitudinea,
tot așa pasărea-n zbor spre capătul lumii,
și boul ce cu inocență purcede spre moarte.
De-ar fi toate așa:
senine, placide, fidele.
Nu ca noi.
(1945)

Înecatul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pe albastra mare,
limpede și clară,
apăruse mortul
azi dimineață.
Călărind pe valuri,
îmbrăcat în spume,
vine fără vlagă,
vine fără nume.
Răsărindul soare,
printr-a mării vrajă,
vede călătorul
lunecând spre plajă.
Fără ochi, nici gură,
vine de departe.
Apele-l dădură
dincolo de moarte.
Zi și noapte-ntruna
pribegise dânsul
pe cărări sărate,
cum îi numai plânsul.
Unduiau pe valul
groazelor acele
trupușoru-i firav
și-ncălțări prea grele.
Dănțuind întruna,
fără de hodină,
apucat-au mortul
în mormânt de arină.
Negura și apa
ce pe morți îi poartă
mai ușoare sunt ca
omeneasca soartă.
Marea schimbătoare
și necunoscută
trec cu-ndemânare,
oarbă și tăcută.
Când ajunge mortul
mort a doua oară,
îl împinge marea
strâmb și gol afară.
Liniștit ca peștii
zărilor tihnite,
peptul lui îi țapăn,
goale-a lui orbite.
Firicel de sânge
îi brăzdează rostul.
Alte semne n-are.
Cine să fi fostul?
Îl privea cu milă
de pe mal tăt natul.
Cine-i oare? Marea
rău mi l-au stricatu.
Cum făcu-mi-l muma
dispărea în ceață…
Încălțarea-i numa
lua cu el din viață.

Tema Rozei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu te mâhni când vezi căzând petala:
A nu mai fi, e tot un mod de-a fi.
Și roze de cenușă spulberată
O să descoperi, lângă cele vii.
Parfumul meu chiar și din spini se lasă:
În cele patru vânturi va pluti.
Mi-or răsfoi eterna desfoire,
Și-n veci pierdută, vecinic m-or găsi.

Ușurime

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ușoară e pasărea,
dar umbra sa zburătoare
mai ușoară-i.
Iar cascada de aer
a grumazului său
mai ușoară.
Și amintirea
ce-i dictează trilul,
mai ușoară.
Și dorința subită
a clipei străvechi,
mai ușoară.
Și fuga invizibilă
din fugarul amar,
mai ușoară.

Motiv

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eu cânt că momentul există,
și cânt că mi-e viața completă.
Nu plâng, nici nu râd. Sunt artistă.
Poetă.
Ca soră a celor fragile,
străin mi-e de patimă gândul.
Mă duce prin nopți și prin zile
doar vântul.
Nu știu de mă-nalț ori mă nărui,
nu știu de clădesc ori de stric,
rămân ori dispar. Adevăru-i
că nu știu nimic.
Dar cânt. Asta știu. Știu prea bine.
E singurul zbor neînfrânt.
Că-n rest, ce-o rămâne din mine..
Pământ.