E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită
De mii de duhuri rele, de ucigaşi tumult.
Mi-e dor de dimineaţa, de-odihna fericită
Străjerule, străjere mai e din noapte mult?
Ard inimi sfâşiate, de-o lungă depărtare
Le ard atâtea rane ce-au suferit atât,
Şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurare.
Străjerule, străjere, o, cât mai este, cât?.
Atât de grea mi-e starea cum n-a fost niciodată
Prin valuri tot mai grele cum n-am mai întâlnit.
Simţind a noastre inimi curând n-o să mai poată
O sune răsăritul, străjerule iubit. (2x)
Iar câţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jale
Gemând sub greutatea ce inima le-a scos.
Şi-aşteaptă izbăvirea, în cunoştinţă, iertare
Străjerule, străjere mai este oare mult?
E-atât de grea vegherea, când în noapte se lungeşte
Când zarea e pustie, sufletul e-n jar,
Când nu mai e putere, iar greul tot mai creşte
Străjerule, străjere, o, zorii nu răsar?.
Străjer iubit vesteşte sfârşitul suferinţei
Să cadă stăvilarul de piatră şi de fier
Sa-nceapă sărbătoarea dorita biruinţei
Şi nunta fericită a Mireuli din cer! (2x)
Sensul versurilor
Piesa exprimă starea de așteptare și suferință din timpul unei perioade întunecate, implorând un străjer să vestească sfârșitul acestei perioade și venirea zorilor. Se vorbește despre dorința de izbăvire, iertare și speranța într-un viitor mai bun, culminând cu o imagine a biruinței și a bucuriei.