Câteodată mă și mir
Că nu sunt încă Șekspir
Și apoi realizez
Că nu sunt nici ca Marquez!.
Câteodată mă și mir
Cum de încă mai respir
Dacă nu îl egalez
Pe magnificul Marquez!.
Câteodată mă-ndoiesc
C-am s-ajung ca Eminescu,
Fiindcă nu aspir să fiu
Doar un geniu zis pustiu,
Ci aș vrea mai din străfund
Să devin geniu fecund!.
La final, de nu mă-nșel,
Pot să fiu doar arbatel,
Cel mai cel din cei modești
Numai bun să îl citești!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o auto-reflecție umoristică asupra aspirațiilor de a atinge măreția literară, comparându-se cu figuri emblematice precum Shakespeare, Marquez și Eminescu. Vorbitorul își pune la îndoială propriile șanse de a atinge un nivel similar, dar aspiră să devină un geniu prolific, chiar dacă ajunge să fie doar un scriitor modest, dar demn de a fi citit.