Zborul e o răsfoire indefinită –
de aripi acoperite de semne –
în ultimă instanță o lectură –
însă o lectură verticală.
Abisul e bun pentru că e sincer –
însă doar neantul e adevăr.
Prezentul e un trecut incomplet –
și un viitor abia schițat.
În fond, prezentul e mai aproape de trecut –
decât de viitor –
viitorul poate înceta –
dar nu trecutul.
Meduza roșie a amurgului –
și saltimbancii nocturni și albaștri –
portocala galactică precum un tatuaj fantomatic –
sunt primele semne pe care Parsifal –
cu coada în gură –
le ronțăia uimit.
Not too astute –
prostia-i e scut.
Deși, vai –
istoria lumii e tribunalul oamenilor –
prin care oamenii judecă –
lumea la care au fost liber-constrânși.
Această formă goală a penitenciarului lumii –
calomnia penitenciară –
trebuie nimicită –
laolaltă cu veritabilii ei temniceri.
Templul livid emerge din mlaștini –
ca o mână-ofrandă închinată zeului-beznă.
Cum se poate transforma singurătatea contingentă –
în solitudine transcendentă.
Cu cât un sistem se apropie de puterea totală –
pe-atât formele lui corespund mai exact –
psihopatologiei individuale.
Puterea se dezvăluie ca alienare.
La poésie rend le doute vivant.
Orizontul e eul zâmbit.
Fiece nouă revoluție e botezată cu fanfara locală.
Păduri de febră –
mai stranii ca cimitirele.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a existenței, alienarea individului în fața puterii și căutarea unui sens transcendent în singurătate. Versurile abordează teme precum relativitatea timpului, iluzia libertății și necesitatea de a demola structurile opresive.