Ara Alexandru Șișmanian – Lira Inaudibilă

Furibunzii nervi se încolăcesc – aidoma unor șerpi în jurul sufletului ce țipă a liră. Da, suferința se târăște potecă. Și iarăși nervii plângând se revarsă cărunți din bătrân. Și iarăși coboară tristețea în jurul colinei demonice – precum o singurătate ce s-ar învăța cu sine. Pasul adaugă ocol prin parfum. Aripa adaugă argint salciei înclinate spre albastru. Albul aterizează ca un mesager pe ierburi sălbatice – pe șoaptele verzi ale vântului. Aproapele nimănui trasează o necuprinsă linie prin noapte. Nu-i oare aceasta coarda incolorului cu plutirea-n presunet? Nu-i aceasta lira inaudibilă – invizibilă – a lui Orfeu? Solitara tăcere a silabelor ce se visează imponderabil în copil. Versuri de fluturi în colțul camerei unde amiaza lui nimeni se cațără pe luminosul ei sânge. O nouă aterizare a mesajelor printre copacii smulși. Exilată devastare mântuitoare. Și-aceste lacrimi accelerate – mereu încetinite – deschizându-l pe pistruiatul puțin. Pe pistruiatul – violatul – asasinatul – mereu – mereu mai puțin. Deschizând cutia unei destinații albastre. Irevocabila oglindă nedefrișată unde se ascunde îngerul amneziei. Îl întâlnesc uneori printre pietrele unor cuvinte cu insulă. Printre avalanșe de pământ sau exoduri stelare. Secunde crucificate ori schelete nocturne. Neghina nebună a unei nemuriri demascate. Acum, când sfârșitul se descompune întins pe drapelele perimate, hrănindu-se abia cu buruienile unor flăcări insolubile, cu un frig fără cheie, cu bulgărele tot mai uriaș al călușului – ce-am devenit.