Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna.
Din zenit să se pogoare
printre cipreși, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece și strălucitoare.
Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.
Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreață,
inocentă și glumeață,
proastă ea și prost cântată.
De plictis, simțeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inimă și cap… de iască.
Și… să mori e mult mai bine.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de plictiseală și apatie resimțit într-o noapte solitară. Starea este atât de intensă încât gândul morții apare ca o eliberare.