Anne Sexton – Dorindu-Mi Să Mor

Deoarece mă întrebi, cele mai multe zile mi-au dispărut din memorie.
Merg în hainele mele, nemarcată de realitatea plimbării.
Apoi, acea de nerostit dorință carnală se întoarce.
Chiar și astfel, nu am ceva împotriva vieții.
Știu bine săbiile ierbii despre care faci vorbire,
textura pe care ai plasat-o sub soare.
Dar sinucigașii au un limbaj propriu,
asemeni tâmplarilor, ei vor să știe ce unelte vor folosi.
Ei nu întreabă niciodată de ce construiești.
Atât de simplu am recunoscut de două ori,
am posedat inamicul, am mâncat inamicul,
i-am confiscat arta, magia lui.
În acest mod, densă și gânditoare,
mai caldă decât uleiul sau apa,
mi-am tras sufletul, salivând cu gura deschisă.
Nu mă gândesc în mod deosebit la trupul meu.
Chiar corneea dilatată și excesul de urină sunt uitate.
Sinucigașii au trădat deja corpul.
Încă născându-se, ei nu mor întotdeauna,
dar intrați într-o stranie confuzie, nu pot uita un drog atât de dulce,
pe care până și copii l-ar privi zâmbind.
Să-ți împingi întrega viață sub limbă! –
asta, chiar și numai de dragul artei, devine obsesie.
Moartea este un os amar; zgâriat, vei zice,.
și totuși ea mă așteaptă, an după an,
pentru a vindeca cu delicatețe o rană veche,
pentru a îmi elibera respirația din închisoarea ei sordidă.
Balansând încă în fragil echilibru, sinucigașii uneori se întâlnesc,
năpustindu-se la fructele unei luni balonate,
părăsind pâinea de dragul unui sărut,.
părăsind nepăsători paginile cărții deschise la întâmplare,
ceva nespus, receptorul telefonului spânzurat în aer –
și dragostea sau ceea ce va fi fost ea, o infecție.