Anne Sexton – Casă

În vise
același vis rău continuă.
Ca niște jucării gigantice germane
casa a fost reconstruită
pe peluza sa verde-verde.
Același set îngrozitor,
aceeași familie de fețe portocalii și roz
sculptate și îmbrăcate ca niște marionete
care așteaptă ca fălcile lor să se deschidă și să se închidă.
Nouăzeci și douăzeci și doi,
nouăsprezece și patruzeci,
nouăsprezece și patruzeci…
este la fel. Suntem în război.
Au raționat gazul pentru toate cele trei mașini.
Lincoln Continental respiră în tarabă,
un cârlig cenușiu care aștepta să fie răsărit.
Băiatul irlandez
cine a dat-o
(perdea de dantelă irlandeză, mama a spus)
o îndeamnă prin garajele de culoare plumb
pentru a simți gardurile din piele patentată
și aruncă o privire la kilometraj.
Toți acești bani!
și și sărutări.
Săruturi care se lipesc în gură
ca bomboanele cu oțet pe care le trăgea
cu degetele ei de buttery, trage
până când a fost alb ca osul unui câine,
alb, gros și imposibil de mestecat.
Părinte,
o asemănare exactă,
cu chipul umflat și roz
cu scotch de piață neagră,
își așează benderul lunar
în pijamalele sale la comandă
și strigă, limba lui la fel de repede ca caii galopanți,
strigă în apelul telefonic pe distanțe lungi.
Gura lui este la fel de largă ca sărutul.
Mamă,
doar cu un gest potrivit,
își scoate pantofii,
dar este greșit,
imposibil de prăpădit în timp ce stă acolo
în dressingul ei din alabastru
sortând diamantele ei ca un casier bancar
pentru a vedea dacă se adaugă.
Servitoarea
subțire ca un băț de creion,
ține cina ca de obicei,
își freacă ghearele furioase peste chiuveta de porțelan
și se mormăie la câinele de pasăre timidă.
Știe că se întâmplă ceva.
Înfige un cartof copt.
Mătușa,
mai în vârstă decât toate femeile strâmbe
în
Frații Grimm,
se sprijină de o lampă cu gât în suita ei de la etajul doi,
întoarce căștile în ureche
și continuă să tricoteze,
acele ei muncind ca foarfecele de bucătărie
iar sânii i se aruncau ca doi
pincushions.
Gospodarul,
pentru filipeni cu ochi rapizi,
alunecă ca un spion japonez
din camera provinciei franceze
la camera provinciei franceze,
golirea tăvii de cenușă și ploaia
tapițeria în jos.
Jacheta lui strălucește, negru strălucitor vechi,
către întreprinzător înțelept.
Omul de lapte intră în desene animate
în fiecare altă zi în zorii soarelui,
zbârlindu-și sticlele ca pe o bancă.
Și grădinarii vin, șase la un moment dat,
trăgând petunii și clopotele îngerului păros
până prin mulci.
Acesta din nou, făcut vag și crud,
un ochi verde și un ochi albastru,
au singurul pas important până acum,
ai plecat de la întâlnirea ei după-amiază
trecut de cartofii așteptați la cuptor,
trecut de spatele intermitent al spionului japonez,
pe scările din bumbac,
depășirea clicului și declanșării căștilor,
se transformă aici, în hol
de diamantele pe care nu le va câștiga niciodată
și benderul pe care l-a sărutat aseară
printre stele groase, patul plutitor
și cheia albă ciudată…
sus, ca o frână de fire,
un alt zbor în penthouse,
să trântească ușa în toți anii
va trebui să trăiască prin…
marinarul cu care nu o va face,
băieții care vor merge mai departe
din Andover, Exeter și St. Marks,
băieții care se vor plimba cu fețe palide neliniate,
să trântească ușa în toate zilele, ea va rămâne la fel
și nu vă întrebați niciodată de ce și nu vă gândiți niciodată cui să întrebați,
să trântească ușa și să-și smulgă bluza portocalie.
Tată, tată, mi-aș dori să fiu mort.
La treizeci și cinci de ani
va visa că a murit
sau altfel va visa că s-a întors.
Toată ziua stă casa
mai mare decât Rusia
strălucind ca o ascunzătoare vindecată la soare.
Toată ziua, mașina așteaptă: camere,
scări, covoare, mobilier, oameni –
acei oameni care stau la ferestrele deschise ca niște obiecte
așteptând să răstoarne.