Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959
și tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959.
De ajuns, am spus – și am părăsit biserica,
refuzând acea procesiune țepănă spre cavou,
lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur.
Iunie. M-am săturat să fiu bravă, iarăși și din nou.
Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura
sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător,
acolo unde marea pivotează ca o ușă de fier.
Și ne-am mângâiat. În altă țară oamenii mor.
Dragul meu, vântul se năpustește ca un balaur
dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât
ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur.
Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.
Ce se poate spune despre morți? Ei zac fără pantofi
În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor
sau mării, dacă aceasta s-ar opri din mișcare. Ei refuză
binecuvântarea – gâtlejul, ochii și încheieturile lor.
Sensul versurilor
Piesa explorează durerea pierderii părinților și căutarea consolarei în dragoste și natură. Vorbitorul refuză ritualurile tradiționale de doliu și găsește alinare în conexiunea umană și acceptarea inevitabilității morții.